Barbu Știrbei și contribuțiile sale istorice
Barbu Știrbei, frate cu domnitorul Gheorghe Bibescu, a purtat numele de familie al unui unchi matern care îi lăsase moștenirea. Născut în 1795 și decedat în 1869, a ocupat funcții importante în guvernul României, inclusiv cea de ministru de externe în perioada ocupației rusești, între 1828 și 1834. De asemenea, a fost ministru al cultelor și al justiției sub Grigore Alexandru Ghica, precum și ministru de interne sub Gheorghe Bibescu până în anul 1847.
În iunie 1849, după înăbușirea revoluției de la 1848, a fost numit domn de Poartă și Rusia. Printre reformele semnificative implementate de el se numără reorganizarea armatei în două corpuri distincte: unul dedicat pazei granițelor și altul responsabil pentru menținerea ordinii interne, cunoscut sub denumirea de dorobanți. De asemenea, a introdus limba română ca limbă de predare în școli, a promulgat un cod penal și a implementat legea agricolă din 1851, care a crescut numărul de zile de clacă de la 12 la 22, reducând în același timp cuantumul muncii efectuate de țărani și perioada necesară pentru a se muta de pe o moșie pe alta, de la 7 la 5 ani, conform informațiilor disponibile de la Muzeul Național de Istorie a României.
În contextul ocupației rusești, care a început în 1853 odată cu războiul Crimeii, Barbu Știrbei s-a retras din funcție pe 16 octombrie pentru a nu trăda suzeranitatea. Ulterior, a plecat din țară și s-a stabilit la Viena. S-a întors în septembrie 1854, când Principatele erau sub ocupație austriacă, care, în ciuda neutralității, susținea turcii. În februarie 1856, a semnat legea de emancipare a robilor boierești, iar în iulie același an, mandatul său de domnie de 7 ani a expirat.
Un tablou care îl înfățișează pe Barbu Știrbei, realizat de Ion D. Negulici, este parte a colecției Muzeului Național de Istorie a României și este disponibil pentru vizionare în expoziția „Capodopere din patrimoniul MNIR”, deschisă publicului.
