Pomenirea Preacuviosului Efrem Sirul
În ziua de 28 a acestei luni, Biserica Ortodoxă îl pomenește pe preacuviosul Efrem Sirul, un lumina al credinței care a strălucit în Orient, în orașul Nisibe (Mesopotamia), în jurul anului 306. De tânăr, Efrem a fost alungat din casa părintească de tatăl său, un preot păgân, din cauza afecțiunii sale pentru Religia Creștină.
Acesta a fost primit de Sfântul Episcop Iacob, sărbătorit pe 13 ianuarie, care l-a învățat să aprecieze virtuțile și să se dedice neîncetat meditației asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învățăturile Sfintei Scripturi au aprins în inima sa o flacără care l-a determinat să disprețuiască bunurile și grijile acestei lumi, îndreptându-și sufletul spre bucuriile cerești.
Credința sa, fermă ca muntele Sionului, l-a condus spre un mod de viață excepțional. Efrem se distinge prin curăția trupului și a sufletului, depășind limitele umane și având control asupra gândurilor sale, fără a lăsa să apară vreo idee negativă. La sfârșitul vieții, el recunoștea că nu a vorbit niciodată de rău despre nimeni și că nu a lăsat să-i scape vreo vorbă inutilă.
Renunțând la tot, asemenea Apostolilor, și luptându-se cu foamea ziua și cu somnul noaptea, își învăluia faptele și cuvintele în smerenia Hristosului. Ca răsplată, a primit de la Dumnezeu harul căinței și lacrimile neîncetate, ocupând un loc deosebit în Corul Sfinților ca „dascăl al căinței”. Printr-o minune deosebită, ochii lui s-au transformat în izvoare nesecate de lacrimi, care curgeau fără încetare, purificându-i fața și reflectând prezența divină.
Efrem plângea constant pentru păcatele sale și ale altora, iar uneori, contemplând minunile divine, lacrimile sale se transformau în bucurie. Astfel, un ciclu misterios se forma în sufletul său: gemetele aduceau lacrimi, lacrimile nașteau rugăciunea, iar rugăciunea genera propovăduirea, întreruptă de noi suspine. Discursurile sale despre căință și descrierile realiste ale Judecății de Apoi au reușit să emoționeze chiar și cele mai împietrite inimi, inspirând multe generații să caute pocăința și renașterea spirituală.
La aproximativ 20 de ani după Botez, Efrem s-a retras în pustie, fugind de agitația orașului, pentru a dialoga în liniște cu Dumnezeu și pentru a trăi alături de Îngeri. Căutând un om sfânt cu care să împărtășească o viață de călugărie, el a ajuns în cetatea Edesa, ghidat de Duhul Sfânt, îndreptându-se spre ajutorul și sprijinul fraților săi.
Întâlnirea dintre Sfântul Efrem și Prostituata
Într-o zi, un bărbat se întâlni cu o femeie desfrânată și, prefăcându-se că îi acceptă propunerile, o conduse spre piața publică, în loc să caute un loc retras pentru păcătuire. Prostituata, surprinsă, îl întrebă: „De ce mă aduci aici? Nu te rușinezi să te vadă lumea?” La care Sfântul îi răspunse: „Nefericito, te temi de ochii oamenilor; de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu, care vede totul și va judeca faptele și gândurile noastre în ziua de apoi?” Copleșită de frică, femeia se căi și acceptă să fie condusă într-un loc care să-i fie de folos mântuirii.
Revenirea Sfântului Efrem în Pustie
După câțiva ani petrecuți în Edesa, Sfântul Efrem se întoarse la viața de pustnic. Auzind laudele aduse virtuților Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelație că Episcopul Cezareei era asemenea unei coloane de foc ce unea pământul cu cerul. Fără întârziere, Efrem plecă spre Capadocia.
Întâlnirea cu Sfântul Vasile
Ajungând în Cezarea în ziua Bobotezei, el intră în biserică chiar în momentul oficierei Sfintei Liturghii. Deși nu înțelegea grecește, fu impresionat de predica marelui Episcop, observând un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi șoptea cuvinte divine. Porumbelul îi anunță lui Vasile despre prezența umilului ascet sirian, iar după câteva minute de discuție în altar, Sfântul Vasile îi dădu lui Efrem darul de a vorbi grecește, ca și cum ar fi cunoscut limba dintotdeauna. Apoi, acesta îl hirotonisi Diacon, permițându-i să se întoarcă în patria sa.
Războaiele și Suferințele Creștinilor
În acea perioadă, între Romani și Perși avea loc o serie de războaie (între 338 și 387), iar în tot regatul erau organizate persecuții nemiloase împotriva creștinilor, considerați aliați ai romanilor. Aflând despre suferințele fraților săi din pustie, Sfântul Efrem se întoarse la Nisibe pentru a le oferi ajutor prin faptele și cuvintele sale.
Viziunea și Chemarea Divină
Încă din copilărie, Efrem fusese chemat de Dumnezeu printr-o viziune în care o viță de vie roditoare creștea din gura sa, umplând întreaga lume. Toate păsările cerului veneau să se așeze și să se hrănească din fructele acesteia, iar cu cât ciuguleau mai mult, cu atât vița se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl împuternicea astfel încât, atunci când se adresa poporului, limba sa părea să nu se oprească din a exprima gândurile divine inspirate de Dumnezeu.
Umilința și Slujirea lui Efrem
Când nu se ocupa cu învățarea altora pentru a întări credința împotriva păgânilor și ereticilor, Efrem se dedica cu umilință slujirii tuturor, asemenea lui Hristos, care s-a făcut „slujitorul” nostru. Astfel, refuza constant să fie înălțat la Preoție. Virtuțile sale, rugăciunile, precum și roadele meditațiilor sale erau destinate Bisericii, Mireasa lui Hristos, pe care o împodobea cu harul divin, asemenea unei coroane de aur presărată cu pietre prețioase.
Viața și Moartea Sfântului Efrem
În anul 363, orașul a fost eliberat datorită rugăciunilor Sfântului Efrem și ale Sfântului Iacob. Totuși, după mai multe conflicte armate, orașul a căzut sub controlul dur al suveranului persan. Refuzând să trăiască sub o dominație păgână, Sfântul Efrem, alături de mulți alți creștini, a decis să se retragă la Edesa. Aici, și-a petrecut ultimii zece ani din viață, continuând activitatea începută în școala de exegeză fondată de Sfântul Iacob la Nisibe. La Edesa, el a predicat la „Școala Perșilor”, unde a redactat majoritatea lucrărilor sale remarcabile.
În scrierile sale, cunoștințele profunde despre Dumnezeu și dogmele sfinte au fost exprimate printr-o limbă poetică deosebită. Se estimează că a compus în limba siriană peste trei milioane de versuri, incluzând comentarii asupra aproape tuturor cărților Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, și imnuri dedicate Raiului, Fecioriei, Credinței, și marilor Minuni ale Mântuitorului, precum și sărbătorilor anului. Multe dintre aceste imnuri au fost incluse în cărțile liturgice ale Bisericii de limbă siriană, ceea ce i-a adus titlurile de „Liră a Sfântului Duh” și „Doctor al Universului”. Alte lucrări au fost transmise în greacă, având ca temă principală căința, asceza și virtuțile călugăriei.
După ce a organizat ajutoare pentru cetatea în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem s-a încredințat lui Dumnezeu în 373, fiind înconjurat de mulți călugări și asceti care veniseră să-i fie alături în ultimele clipe. În testamentul său emoționant, plin de smerenie și regret, a cerut ca cei care îl iubesc să nu organizeze ceremonii funerare grandioase, ci să-i depună trupul în mormântul străinilor, oferindu-i drept flori și miresme ajutorul rugăciunilor lor.
Pomenirea Cuviosului Paladie
În aceeași zi, este comemorat și Cuviosul Paladie. Acesta și-a construit o căsuță mică într-un munte, retrăgându-se acolo. Viața sa a fost dedicată privegherii, rugăciunii neîncetate și postului, iar pentru aceasta a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Se povestește că, într-o zi, un neguțător bogat a fost ucis și lăsat mort lângă chilia sa. Când s-a făcut ziuă și s-a descoperit crima, mulți l-au acuzat pe Cuviosul Paladie. Acesta, înconjurat de o mulțime de oameni, a făcut o rugăciune și a înviat mortul, care a arătat astfel identitatea ucigașului. Paladie a realizat multe alte minuni, dar credincioșii erau mai ales uimiți de virtuțile sale. După ce s-a mutat în pace la Domnul, a lăsat Bisericii scrieri valoroase.
Pomenirea Cuviosului Iacov Sihastrul
În aceeași zi, este pomenit și Cuviosul Iacov Sihastrul. Acest sfânt, renunțând la toate cele lumești, a locuit timp de cincisprezece ani într-o peșteră aproape de cetatea Porfirion. Odată, niște desfrânați au adus la el o femeie care se purta indecent și care îl provoca să păcătuiască. Sfântul, amintindu-i de suferințele focului veșnic, a reușit să o aducă la pocăință și la credința în Hristos. Totuși, nimeni nu este complet ferit de ispitele diavolului, iar Iacov a continuat să reziste provocărilor vieții monahale.
Întâmplări din Viața Cuviosului Iacov
Într-o perioadă de mare încercare, Cuviosul Iacov a fost copleșit de pofta trupului, ceea ce l-a condus la o cădere profundă, ajungând până la păcatul uciderii. Conștientizând gravitatea acțiunilor sale și prăpastia în care se afla, și-a pierdut speranța în mântuire și a decis să plece în lume. Pe parcursul călătoriei sale, a fost întâmpinat de un monah cuvios, care l-a sfătuit să se retragă într-un mormânt, unde a început o viață de asceză extremă. Într-o zi, seceta a afectat acea zonă, iar Dumnezeu a informat episcopul local că, dacă nu se va face o rugăciune din partea lui Iacov, seceta va continua. În urma insistențelor episcopului și ale poporului, Iacov a acceptat să se roage, iar după rugăciune, ploaia a început să cadă, îmbibând pământul. Această întâmplare i-a insuflat lui Iacov nădejde, iar el a continuat să ducă o viață și mai aspră. La sfârșitul vieții, s-a dus la Dumnezeu, lăsând în urmă multe minuni săvârșite după moarte.
Pomenirea Sfintei Haris și a Preacuviosului Isaac Sirul
În aceeași zi, se face pomenirea celor două sfinte mucenițe, mamă și fiică, care au suferit moarte martirică prin tăiere cu sabia. De asemenea, este amintită și Sfânta Haris, care a fost supusă unor suferințe extreme, avându-i tăiate picioarele. Totodată, este sărbătorit și Preacuviosul Părintele nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive. Acesta a trăit în secolul al VI-lea, alăturându-se fratelui său în mănăstirea lui Matei, unde au primit tăierea părului monahal. Viața sa ascetică și virtutea au atras atenția fraților, care l-au ales ca lider al mănăstirii. Însă, Isaac a preferat să trăiască în singurătate, retrăgându-se în pustie. Deși fratele său a încercat să-l convingă să se întoarcă, el a refuzat. Cu toate acestea, renumele său a crescut, iar el a fost numit episcop de Ninive.
Observând neascultarea și cruzimea cetățenilor, Isaac a simțit că nu este pregătit să le fie conducător și a început să plângă după viața de singurătate. Într-o zi, doi creștini au venit la el cu o dispută. Unul recunoștea că datora bani, dar solicita un termen suplimentar pentru a plăti, în timp ce creditorul amenința cu judecata. Isaac, folosindu-se de învățăturile Evangheliei, le-a cerut să fie miloși și să-i ofere datornicului mai mult timp. Răspunsul creditorului a fost disprețuitor, iar Isaac i-a reamintit importanța respectării poruncilor divine. După doar cinci luni în funcția de episcop, Isaac a renunțat și s-a retras în munți pentru a trăi alături de pustnici. Ulterior, s-a stabilit la mănăstirea din Rabban Shabur, unde a trăit până la sfârșitul vieții sale, atingând un nivel înalt de desăvârșire spirituală.
Biografia Sfântului Isaac Sirul
În anul 1719, a fost publicată la Roma o biografie a Sfântului Isaac Sirul, realizată de un autor arab anonim. Această lucrare a marcat un moment important în cunoașterea vieții și activității acestui sfânt. Ulterior, în 1896, au fost descoperite noi informații despre el. Abatele Chabot, un cunoscut soteriolog francez, a adus în atenție mai multe lucrări din secolul al optulea, scrise de Iezudena, episcop de Barsa, care includ detalii despre istoria Siriei și, implicit, despre Sfântul Isaac Sirul.
Rugăciunile sfinților sunt o sursă de îndrumare și mângâiere pentru credincioși. „Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.”
