Istoria oficializării leului ca monedă națională
Pe 16 septembrie 1835, domnitorul Alexandru Ghica a oficializat leul ca monedă a Țării Românești, într-o perioadă în care Principatele Române erau separate și circulau diverse monede străine. În absența unei legislații monetare clare, populația folosea mai multe tipuri de valută străină, deși Regulamentele Organice din 1831 și 1832 stabiliseră utilizarea unui număr limitat de monede, inclusiv moneda austriacă „zwanziger”, cunoscută și sub denumirea de „șfanț”. Această ultimă expresie a dus la zicala populară „nu am nici un șfanț”. De asemenea, talerul olandez, monedă ce avea un leu pe avers, era folosit frecvent, fiind denumit popular „leu”. Această monedă era populară în Europa și concura cu paraua otomană, care avea o valoare inferioară, ceea ce a dat naștere expresiei „nu face două parale”, referindu-se la calitatea slabă a monedei turcești, care se tocea rapid. Astfel, pe 16 septembrie 1835, leul a fost oficializat de Alexandru Ghica ca monedă națională, echivalent cu 60 de parale turcești, însă acest proiect nu a dus la baterea efectivă a monedei, deoarece Înalta Poartă s-a opus.
Împrejurările din Moldova și inițiativele ulterioare
În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza a dorit în 1835 să bată monedă, însă a întâmpinat aceeași opoziție din partea Imperiului Otoman, care nu permitea statelor vasale să facă pași spre independență prin emiterea propriei monede. După Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a încercat să creeze o monedă națională, pe care intenționa să o denumească „romanat”, confecționată din argint și cântărind 5 grame. Din păcate, acest proiect a fost din nou blocat de Înalta Poartă. Cu toate acestea, în 1860, a fost bătută o monedă de bronz cu valoarea de 5 parale, care nu a intrat în circulație din motive cunoscute. În 1864, au fost realizate câteva monede de probă având pe avers efigia domnului țării și inscripția „Alecsandru Ioan I”, dar acestea nu au fost puse în circulație din cauza refuzului Imperiului Otoman. Totuși, un astfel de exemplar poate fi admirat la Muzeul Național de Istorie a României din București.
Stabilirea leului ca monedă națională de către Carol I
După abdicarea lui Cuza, principele Carol I a stabilit, la mai puțin de un an de la urcarea pe tron în 1867, moneda națională sub denumirea de leu, ca monedă bimetalică având un etalon de 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur, cu subdiviziunea ban. Primele monede românești emise au fost cele divizionare din bronz, cu valori de 1 ban, 2 bani, 5 bani și 10 bani, care nu au fost bătute în țară, ci în Anglia, la Londra. În anul 1870, se…
Înființarea Monetăriei Statului și Emisiunea de Monede
La București, a fost înființată Monetăria Statului, care, în același an, a început să bată moneda de argint de un leu și cea de aur de 20 lei. Prin punerea în circulație a acestor monede, Guvernul român a ignorat cerințele Înaltei Porți, care solicita ca pe monede să fie un simbol al suveranității turcești. În anii următori, sistemul monetar românesc a fost completat cu monede de argint de 50 de bani și cu cele de 2 și 5 lei.
Bancnotele Ipotecare din 1877
Primele bancnote românești au fost biletele ipotecare emise în anul 1877, având rolul de a susține România în Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman. După încheierea acestui conflict, în 1881, România a devenit regat și a fost înființată Banca Națională a României, instituție care a primit exclusivitatea emiterii monedei, fie că era vorba de metal sau hârtie.
Evoluția Leului Românesc
De-a lungul bogatei sale istorii, în special în secolul XX, leul românesc a trecut prin numeroase schimbări, denominări și evoluții variate, reflectând astfel tumultul și transformările prin care a trecut țara.
