Pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Eufrosina
În această lună, pe data de 25, se sărbătorește pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul. Sfânta Eufrosina a trăit în vremea Împăratului Teodosie cel Mic. Renunțând la plăcerile lumești și la vanitatea vieții, ea a fugit pe ascuns din casa părintească, alegând să se transforme, îmbrăcând haine bărbătești și adoptând numele de Smarald.
Atrăgându-se de viața monahală, Eufrosina s-a îndreptat către o mănăstire de bărbați, prezentându-se ca un tânăr de neam regal. Tăindu-și părul, ea s-a străduit să rămână ascunsă de tatăl său, Pafnutie. După ce a reușit să-și îndeplinească dorința, Eufrosina s-a dedicat unei vieți de nevoință, suportând multe încercări și rugându-se neîncetat, până când trupul său delicat a suferit transformări remarcabile. Cei din mănăstire erau uimiți și înfricoșați de jertfa sa. Era cu adevărat impresionant să vezi o femeie frumoasă trăind printre monahi.
Astfel, Eufrosina a strălucit printre bărbați prin virtuțile ei, asemenea smaraldului care strălucește printre alte pietre. Această fericită Eufrosina a rămas necunoscută nu doar un an sau doi, ci timp de treizeci și opt de ani, până la sfârșitul vieții sale. Abia la final, s-a descoperit că era femeie și nu bărbat.
Odată, pe când se apropia de moarte, Pafnutie, tatăl ei, a vizitat mănăstirea. Văzându-l, Eufrosina a rostit ultimele cuvinte: „O, tata!” și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se de binecuvântările ce aveau să vină ca răsplată pentru nevoințele sale. Cuvintele ei l-au umplut pe Pafnutie de o bucurie copleșitoare, făcându-l să cadă la pământ ca mort. Ce altceva putea simți, după ce a auzit un asemenea mesaj de fericire? El a lăsat lumea și toate cele materiale, îmbrățișând dorința de a trăi viața monahală, asemenea fiicei sale, devenind astfel moștenitor al locului și al virtuților ei. Ca un tată mândru de o astfel de copilă evlavioasă, Pafnutie s-a mutat la Domnul.
Pomenirea Sfântului Mucenic Pafnutie Egipteanul
În aceeași zi, se sărbătorește și pomenirea Sfântului Mucenic Pafnutie Egipteanul. Acesta a fost chemat din Egipt și a dus o viață de nevoință în pustie. În timpul persecuțiilor din vremea lui Diocletian (284-305), guvernatorul Adrian a ordonat să fie adus înaintea sa. Fără a aștepta să fie capturat, Sfântul Pafnutie s-a prezentat de bunăvoie pentru a mărturisi credința în Hristos și a suporta chinurile martiriului.
Dintre soldații care l-au supus la tortură, Dionisie și Callimachii, văzând puterea divină care îl proteja pe mucenic, au crezut în Hristos, iar pentru aceasta au plătit cu viața. După aceste încercări, Sfântul Pafnutie a fost aruncat în închisoare, unde…
Pomenirea Sfinților Mucenici și a Sfantului Serghie de Radonej
Într-o zi de mare semnificație, se sărbătoresc 546 de creștini care au fost martirizați prin ardere. Acești martiri au fost aduși la Hristos, iar printre ei s-a numărat și Sfântul Pafnutie, care, după o perioadă de detenție, a fost eliberat nevătămat datorită grijii divine. Un creștin pe nume Nestorie l-a primit în casa sa, iar împreună cu familia sa, au devenit printre cei mai devotați în credință, sfârșind prin a primi moartea martirică. Sfântul Pafnutie a fost o sursă de întărire spirituală pentru mulți alți creștini, îndemnându-i să-L mărturisească pe Hristos și să accepte chinurile pentru credința lor. Dintre aceștia, unii au fost decapitați, iar alții arși, numărul total al martirilor fiind de 546.
Într-o întâmplare dramatică, Sfântul a fost aruncat de călăi într-un râu cu o piatră legată de gât, însă printr-o minune, a plutit până la mal, cu piatra încă de gât. În cele din urmă, a fost dus înaintea lui Diocletian, care a ordonat ca Sfântul să fie răstignit pe un smochin. Această zi este dedicată și pomenirii Sfântului Pafnutie anahoretul, alături de cei 546 de mucenici.
Cutremurul și rapirea pruncului
De asemenea, se comemorează în această zi un cutremur devastator care a avut loc în timpul domniei lui Teodosie cel Mic, când Dumnezeu a dorit să arate oamenilor semnele prezenței Sale înainte de ziua învierii. În urma acestui cutremur, poporul, împreună cu împăratul și patriarhul Proclu, au ieșit în câmp pentru a face litanie, temându-se de mânia divină. În acea perioadă, a apărut erezia teopashitilor, iar un copilaș a fost rapit în aer. După ce toți s-au rugat cu frică, copilul s-a întors, spunând că îngerii cântau: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi”. La scurt timp după această revelație, copilul și-a dat sufletul lui Dumnezeu, iar cutremurul a încetat.
Pomenirea Sfinților Pavel și Tatis
În aceeași zi, se sărbătoresc și Sfinții Mucenici Pavel și Tatis, împreună cu fiii lor. Aceștia, originari din cetatea Damascului, au fost acuzați de creștinism și închiși, fiind legați cu lanțuri. După ce au fost supuși la întrebări, au fost bătuți și chinuiți de cei rău intenționați, iar în cele din urmă și-au dat sufletele lui Dumnezeu.
Sfântul Serghie de Radonej
În această zi se mai pomenește și de Sfântul Părinte Serghie de Radonej, făcător de minuni și ocrotitor al Rusiei. Născut în 1313 la Rostov, părinții săi, Chiril și Maria, l-au botezat cu numele de Bartolomeu. Înca din copilărie, Dumnezeu a lăsat să se întrevadă mărirea ce urma să îi fie dată. În timpul unei Liturghii, pruncul a început să țipe atât de tare încât glasul său a fost auzit și de cei din jur. Această manifestare a fost o prefigurare a viitoarei sale sfințenii și a impactului pe care îl va avea asupra credincioșilor.
Viața lui Bartolomeu: Un parcurs spiritual și dedicat
Când preotul a rostit ecfonisul „Sfintele Sfinților”, copilul a strigat pentru a treia oară, iar mama sa a început să plângă. Cei prezenți erau curioși să vadă copilul, dar mama a fost nevoită să explice că strigătul nu provenea din brațele sale, ci din pântecele ei. După această întâmplare neobișnuită, Maria, pe întreaga durată a sarcinii, nu a consumat carne, lapte sau pește; alimentația ei consta doar în pâine și apă, concentrându-se pe rugăciune.
La împlinirea vârstei de șapte ani, Bartolomeu a fost trimis la școală. Spre deosebire de frații săi, Ștefan și Petru, care învățau bine, el a întâmpinat dificultăți. Învățătorul îl pedepsea, colegii râdeau de el, iar părinții îl certau. Cu toate acestea, Bartolomeu, deși bine intenționat, nu reușea să facă progrese.
Într-o zi, în timp ce tatăl său îl trimisese pe câmp să aducă caii, Bartolomeu l-a văzut pe un călugăr bătrân stând sub un stejar, rugându-se cu lacrimi. Tânărul s-a apropiat cu grijă, așteptând să termine rugăciunea. Când călugărul l-a observat, Bartolomeu i-a răspuns la salut. Bătrânul, continuând să se roage, îi oferise o bucată de prescură. Atunci când călugărul s-a pregătit să plece, Bartolomeu s-a aruncat la picioarele lui, cerându-i să vină acasă la părinții săi.
Călugărul, zâmbind, a acceptat invitația și a fost primit cu mult respect de familia lui Bartolomeu. Aceștia l-au invitat să rămână cu ei la masă, iar călugărul a intrat în capela familiei. Luându-l pe Bartolomeu cu el, bătrânul călugăr i-a cerut să recite ceasurile. Spre surprinderea tuturor, Bartolomeu a mărturisit că nu știa să citească. După o nouă solicitare din partea călugărului, copilul, primind binecuvântarea lui, a început să citească psalmii clar și corect.
La masă, părinții au povestit călugărului despre întâmplările din biserică, când copilul era încă în pântecele mamei. Înainte de a pleca, călugărul a spus o frază cu un mesaj profund. După acest moment, Bartolomeu a început să frecventeze biserica cu regularitate și să studieze Sfânta Scriptură.
După o vreme, când a împlinit doisprezece ani, a început să se abțină de la mâncare miercurea și vinerea, mulțumindu-se în celelalte zile doar cu pâine uscată și apă. Din cauza unor neplăceri întâmpinate de tatăl său, Chiril, familia a plecat la Radonej. Acolo, Bartolomeu a continuat să trăiască ca un ascet.
Cât timp frații săi s-au căsătorit, el a cerut permisiunea părinților să intre în călugărie. Aceștia l-au rugat să mai aștepte până la moartea lor. Dar, la scurt timp, părinții au intrat în mănăstire și au decedat. Bartolomeu s-a rugat la mormântul lor timp de patruzeci de zile, a dăruit de pomană săracilor și s-a asigurat că slujbele de pomenire erau oficiate.
Ulterior, a decis să-i doneze fratelui său mai mic, Petru, toate bunurile sale și a hotărât să-și îndeplinească aspirația de a se călugări. Fratele său mai mare, Ștefan, a fost hirotonit călugăr la mănăstirea din Khotov, unde părinții lor erau îngropați. Bartolomeu, dorind să ducă o viață dedicată spiritualității, a continuat să urmeze acest drum ales.
Primii pași ai lui Serghie în viața monahală
Într-o atmosferă de liniște profundă, Serghie a fost convins de Ștefan să caute un loc mai potrivit pentru viața de ascet. Cei doi au străbătut păduri îndelung, până când au descoperit un loc situat lângă un curs de apă, departe de agitația drumului mare, la aproximativ zece kilometri de Radonej și Khotov. Aici, au construit o chilie și o mică biserică.
Întrebările fratelui mai mic și dedicarea bisericii
Fratele mai mic, fiind subordonat fratelui său, a întrebat în numele cărui sfânt urma să fie dedicată biserica. Bartolomeu, amintindu-și de cuvintele Staretului, a răspuns că aceasta ar trebui să fie închinată Sfintei Treimi. Fratele său a fost de acord cu această alegere. Biserica a fost sfințită cu binecuvântarea Mitropolitului Teognost. Bartolomeu a cerut, de asemenea, prezența Igumenului Mitrofan, iar cu această ocazie a primit tăierea monahală, primind numele de Serghie, la vârsta de douăzeci și patru de ani.
Viața solitară și întâlnirea cu ursul
După o perioadă scurtă, Ștefan a plecat la Mănăstirea Teofaniei din Moscova, lăsându-l pe Serghie singur în pădure, unde sunetele lupilor și ale urșilor se auzeau aproape de chilie. Odată, Serghie a întâlnit un urs pe care l-a observat că nu era atât de feroce, ci mai degrabă înfometat, iar milă l-a împins să-i ofere hrană. Astfel, animalul a început să se atașeze de el, venind frecvent la chilie pentru a primi milostenie, iar Serghie împărțea cu generozitate ultima bucată de pâine, chiar și atunci când era nevoit să se priveze de hrană.
Formarea comunității monahale
Serghie a rămas singur timp de trei ani, până când alți doritori de viață duhovnicească au început să-l caute, dorind să trăiască sub îndrumarea sa. În cele din urmă, un număr de doisprezece frați s-au adunat, fiecare construindu-și propria chilie. Slujbele de la miezul nopții, Utrenia, Ceasurile, Vecernia și Pavecernita erau oficiate zilnic la biserică. Pentru a celebra Liturghia, frații chemau un preot din afară, deoarece nu aveau pe nimeni printre ei.
Provocările și responsabilitățile lui Serghie
Igumenul Mitrofan, cel care îl tunsese pe Serghie, a venit să locuiască împreună cu ei, dar a decedat la scurt timp. Serghie, din smerenie, nu dorea să devină Igumen. Frații s-au reunit și au venit să îi spună: „Părinte, nu putem trăi fără un Igumen și dorim ca tu să îndeplinești această responsabilitate. Astfel, când venim să ne mărturisim păcatele, vom primi învățăturile și iertarea de la tine.” Cu toate acestea, Serghie a refuzat, iar după câteva zile comunitatea s-a adunat din nou, rugându-l să accepte funcția de Igumen.
Decizia lui Serghie și impactul asupra comunității
„Nu mi se îngăduie să împlinesc slujirea îngerească; scopul meu este să plâng pentru păcatele mele,” le-a răspuns el. Frații, plângând, au spus: „Dacă nu vrei să ai grijă de sufletele noastre, vom fi nevoiți să părăsim aceste locuri și ne vom rătăci ca niște oi pierdute, iar tu vei trebui să răspunzi în fața lui Dumnezeu.” Serghie a replicat: „Prefer să mă supun decât să poruncesc.” Astfel, răspunderea sa a început să se contureze, chiar dacă el se temea de judecata divină.
Viața Sfântului Serghie și Provocările Mănăstirii
Într-o perioadă de încercări, Sfântul Serghie a luat cu sine doi călugări vârstnici și s-a îndreptat spre localitatea Pereiaslavl, unde a ajuns la Atanasie, Episcopul Voliniei. Acesta fusese însărcinat de Sfântul Alexei, care se afla atunci la Constantinopol, cu treburile diocezei metropolitane. În anul 1354, Serghie a fost hirotonit preot și ridicat la rangul de igumen de către Episcopul Atanasie.
Serghie îndeplinea zilnic Sfânta Liturghie și era întotdeauna primul care sosea la biserică pentru fiecare slujbă. El se ocupa personal de prepararea lumânărilor și prescurilor, nepermițând nimănui să participe la aceste activități. Timp de trei ani, numărul călugărilor a rămas constant, până când Arhimandritul Simon din Smolensk a decis să se alăture comunității, preferând să fie sub îndrumarea Sfântului Serghie decât să conducă în altă parte.
Regulile Comunității
În fiecare seară, după Pavecernită, era interzis oricărui călugăr să viziteze chilie altui frate, cu excepția situațiilor extreme. Orele nopții erau dedicate exclusiv lui Dumnezeu, iar restul timpului era împărțit între rugăciune și muncă manuală. La finalul rugăciunilor, Sfântul Serghie făcea un tur al chiliilor, observând comportamentul fraților. Dacă auzea discuții necorespunzătoare sau râsete, bătea în geam pentru a le atrage atenția și pleca plin de tristețe.
Dimineața, îi aduna pe cei în cauză și, folosind pilde și un ton blând, îi îndruma. Severitatea sa era rezervată doar celor care refuzau să se căiască și rămâneau în greșelile lor. Serghie avea o dragoste profundă pentru sărăcie, stabilind o regulă strictă de a nu face niciodată cereri de ajutor pentru mănăstire, indiferent de nevoile întâmpinate.
Provocările Mănăstirii
Comunitatea trăia în sărăcie extremă: lumina era asigurată de tăciuni, iar cărțile erau fabricate din scoarță de mesteacăn. Într-o zi, mănăstirea a ajuns într-o situație de criză, fără pâine și apă. După trei zile fără hrană, Serghie s-a adresat fratelui său Daniel, spunându-i că a aflat despre planurile sale de a construi o intrare la chilie. Serghie s-a oferit să o construiască, cerându-i doar pâine stricată în schimb.
Daniel i-a adus câteva bucăți de pâine stricată, însă Sfântul i-a spus să le păstreze până la ceasul al nouălea, deoarece nu dorea să fie plătit înainte de a termina lucrarea. După ce a finalizat munca, Serghie s-a rugat, a binecuvântat pâinea, a mâncat din ea și a băut apă, aceasta fiind hrana sa.
Din cauza lipsei de hrană, frații au început să-și exprime nemulțumirea, plângând că mor de foame și că nu pot cere ajutor. Unii au amenințat că vor părăsi mănăstirea. Sfântul Serghie i-a încurajat să nu își piardă speranța în Dumnezeu, afirmând că El nu va uita locuitorii acestui lăcaș.
Un Miracol al Providenței
În acel moment, s-a auzit cineva bătând la ușă. Paznicul a descoperit că fuseseră aduse multe pâini. Plin de bucurie, a alergat să-i spună Igumenului despre această veste. Sfântul Serghie a poruncit ca în acele clipe să se împartă pâinile aduse, demonstrând astfel providența divină în momentele de încercare.
Invitație la Masa Fraternității
După ce a oficiat o slujbă de mulțumire, Sfântul a invitat toți frații să se alăture meselor pregătite, întrebând: „Unde sunt cei care ne-au adus aceste daruri?” Răspunsul călugărului a fost: „I-am invitat la masa noastră și i-am întrebat cine le-a trimis. Aceștia ne-au spus că darurile au fost trimise de cineva care îl iubește pe Hristos, dar, având și alte îndatoriri, au fost nevoiți să plece.”
Viziunea Sfântului Serghie
Într-o seară, în timp ce se ruga pentru frații săi din mănăstire, Sfântul a auzit un glas care îl chema: „Serghie!” Terminându-și rugăciunea, a deschis fereastra și a observat o lumină neobișnuită coborând din cer. Glasul a continuat: „Serghie! Domnul a auzit rugăciunea ta pentru copiii tăi; iată câte suflete s-au adunat în jurul tău în numele Sfintei Treimi.” Atunci, Sfântul a văzut o mulțime de păsări minunate zburând nu doar în mănăstire, ci și în jurul ei. „Astfel,” a continuat glasul, „se va înmulți numărul discipolilor tăi și nu îți vor lipsi urmașii care să meargă pe urmele tale.”
Darurile Patriarhului Filotei
În scurt timp, Patriarhul Filotei a trimis Sfântului o cruce, împreună cu multe alte daruri și o scrisoare. În aceasta, el a menționat: „Prin îndurarea dumnezeiască, Arhiepiscopul Constantinopolului, Patriarhul Ecumenic, Filotei, către Serghie, fiu în Sfântul Duh și slujitor al umilei noastre persoane. Fie ca harul, pacea și binecuvântarea să fie cu voi toți! Am auzit despre viața ta plină de virtuți și îl preamărim pe Dumnezeu pentru aceasta. Totuși, îți lipsește un lucru: comunitatea (monahismul cenobitic). Așa cum profetul David, care înțelegea toate, a lăudat comunitatea, îți ofer un sfat folositor: instituiți cenobitismul. Ce este mai frumos pentru frați decât să trăiască împreună?” (Psalmul 132). „Fie ca mila lui Dumnezeu și binecuvântarea noastră să fie cu voi!”
Implementarea Cenobitismului
Urmând sfatul Patriarhului și cu binecuvântarea Mitropolitului Alexei, Sfântul a introdus în mănăstirea sa viața în comunitate totală. A construit clădirile necesare, a stabilit datoriile specifice acestui mod de viață și a ordonat ca toate să fie comune, interzicând deținerea bunurilor personale. Numărul discipolilor a crescut, iar abundenta a domnit în mănăstire. Ospitalitatea a fost instituită, săracii au fost hrăniți, iar almsurile au fost dăruite celor care le cereau.
Acceptarea Provocărilor
Deși Sfântul Serghie a fost un iubitor al singurătății, a acceptat să își asume această formă mai riguroasă de conducere, păstrându-se în continuare un părinte și un învățător mai degrabă decât un administrator. Cu toate acestea, a fost supus unor încercări grele. Într-o sâmbătă, în timp ce oficia Vecernia în altar, fratele său, întors în mănăstire, a întrebat Canonarcul: „Cine ți-a dat această carte?” „Igumenul,” a fost răspunsul. „Cine este Igumen aici?” a replicat cu furie Ștefan. „Nu eu am fost primul care am creat acest lăcaș?” A adăugat apoi cuvinte dure. Sfântul a auzit toate acestea din altar și a înțeles că aceasta era o manifestare de neînțelegere și tensiune.
Nemulțumiri în Mănăstire
Nemulțumirile din mănăstire erau generate de noua ordine instituită. Unii călugări, dezamăgiți de stilul de viață cenobitic, au părăsit mănăstirea în secret, în timp ce alții își doreau ca Serghie să nu mai fie igumen. Sfântul, lăsându-i pe cei care voiau să trăiască după voința lor, nu s-a întors în chilie, ci s-a îndepărtat de mănăstire.
Despre Așteptările Călugărilor
Călugării cei mai destoinici erau neliniștiți, dar sperau în continuare că Serghie se va întoarce. Totuși, dezamăgirea lor creștea pe măsură ce timpul trecea. Sfântul s-a stabilit la Kirjatch, iar la solicitarea unor călugări, Sfântul Alexei a trimis mesageri pentru a-l invita pe Serghie să revină, recunoscându-i utilitatea în comunitate.
Moștenirea și Smerenia Sfântului Serghie
Simțindu-și sfârșitul apropiat, Sfântul Alexei și-ar fi dorit ca Sfântul Serghie să-i fie urmaș. Îi oferise crucea episcopală, dar Serghie, din smerenie, a refuzat, spunând: „Iartă-mă, Doamne, dar nu am purtat niciodată aur și vreau să rămân în sărăcie.” Alexei a insistat, spunând că trebuie să accepte din supunere și i-a pus crucea la gât, anunțându-l ca urmaș al său. Serghie a replicat: „Iartă-mă, cinstite păstor, dar nu pot să îmi asum o povară pe care nu o pot duce. Eu sunt cel mai păcătos dintre toți.”
Rugăciunea și Bătălia de la Koulikovo
Când hoardele tătarilor s-au năpustit asupra pământului rus, marele Duce Dimitrie Ivanovici, având o mare credință în Sfântul Serghie, l-a întrebat dacă ar trebui să intre în război împotriva tătarilor. Sfântul l-a binecuvântat pentru a merge la luptă, spunându-i că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va ieși învingător, acoperit de glorie. În timpul celei de-a doua bătălii de la Koulikovo, Sfântul era în rugăciune cu frații săi, vorbind despre desfășurarea favorabilă a luptelor și pomenind numele celor care cădeau, rugându-se pentru ei.
Viziunea și Mângâierea Divină
Conform prezicerii Sfântului Serghie, marele Duce a câștigat renumita victorie de la Koulikovo, marcând începutul eliberării de sub jugul tătar. Într-o noapte, în timp ce Sfântul Serghie cânta Acatistul Maicii Domnului și îi adresa rugăciuni pentru mănăstire, s-a oprit pentru a-i spune ucenicului său, Miheea: „Veghează, copilul meu, căci vom avea un oaspete miraculous!” Abia a terminat de spus aceste cuvinte când a auzit un glas: „Preacurata soseste!”
Întâlnirea cu Maica Domnului
Se grăbi spre intrarea chiliei sale și, deodată, o lumină neobișnuită, mai strălucitoare decât soarele, îl învălui. O văzu pe Prea Sfânta Maica Domnului, însoțită de Apostolii Petru și Ioan, emanând o mărire de nedescris. Sfântul se prosternea la pământ, iar Maica Domnului îl atinse cu mâna și îi spuse: „Nu-ți fie teamă, alesul meu! Am venit pentru că ți-am auzit rugăciunea pentru discipolii tăi și pentru acest loc. De acum înainte nu vei mai părăsi mănăstirea ta, o vei ocroti atât în viață, cât și după moarte.” După această întâlnire, Sfântul a meditat toată noaptea, cu cucernicie, la mila cerească.
Ultimele Momente ale Sfântului Nicon
Cu șase luni înainte de sfârșitul său, Sfântul Nicon a chemat comunitatea, încredințându-le lui Nicon responsabilitățile necesare, dedicându-se, în același timp, unei vieți de solitudine și rugăciune. În luna septembrie, el a început să simtă semnele bolii, convocând din nou frații pentru a le oferi ultimele îndrumări. Sfântul a trecut în neființă pe 25 septembrie 1391, la vârsta de 78 de ani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
