Cadrele didactice ale elevilor de la Școala de Marină

Celebrări la Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” Constanța

Pe 3 octombrie 2024, Colegiul Național Militar „Alexandru Ioan Cuza” din Constanța a marcat 143 de ani de învățământ militar de marină, o tradiție începută cu înființarea Școlii Copiilor de Marină de la Țiglina-Galați.

Publicarea monografiei „Școala Copiilor de Marină”

Cu această ocazie, istoricul Adrian Ilie, directorul instituției, a lansat monografia „Școala Copiilor de Marină. Începuturile învățământului mediu de marină în România”, recent publicată la Editura Ex Ponto. Această lucrare oferă o privire detaliată asupra scopului inițial al școlii, care a fost să formeze copiii militarilor căzuți în luptă, precum și pe cei care aspirau la o carieră în domeniul maritim.

Contribuția cadrelor didactice

În cele 150 de pagini ale monografiei, sunt menționați profesorii care au contribuit la educația cadeților marinari în cadrul Școlii Copiilor de Marină, cu un total de 18 educatori incluși în lucrare. În ediția curentă, ne concentrăm asupra ultimului grup de profesori care au avut un impact semnificativ asupra formării academice a elevilor, printre care se numără cdor. Aurel Negulescu, cdor. Mihail Constantinescu, cam. Petre Bărbuneanu, lt. Paul Zlatian, cam. Corneliu Bucholtzer și lt. cdor. Petre Popescu-Deveselu. Este important de menționat că informațiile despre Mihail Constantinescu și Petre Popescu-Deveselu sunt limitate.

Despre Aurel Negulescu

Comandorul Aurel Negulescu, cunoscut în istoria marinei sub pseudonimul Moș Delamare, s-a născut în 1879, la Giurgiu. După ce a absolvit școala primară și gimnazială, a decis să urmeze o carieră militară, intrând în Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină în 1897. După obținerea gradului de sublocotenent în 1899, a fost repartizat la Școlile Marinei.

În timpul verii, a fost alocat pe nava-școală „Mircea”, unde a demonstrat un interes deosebit pentru cunoștințele și abilitățile necesare unui ofițer de marină. Pe 1 noiembrie 1900, sublocotenentul Negulescu a început studiile la Școala de Aplicație a Marinei, unde a fost apreciat de comandantul școlii pentru dedicarea și pasiunea sa în aprofundarea cunoștințelor.

După finalizarea studiilor, a fost repartizat la Divizia de Dunăre, unde a activat pe vaporul „Prutul” și a fost numit comandant al Școlii de pilotaj și hidrografie, contribuind la lucrările de hidrografie de la gura Prutului.

În 1907, căpitanul Negulescu a fost la Divizia de Mare, fiind ambarcat pe nava-școală „Mircea”. În caracterizările din acea perioadă, comandantul navei a remarcat că, deși uneori era prea blând cu subalternii, calitățile sale de marinar și comportamentul în societate erau ireproșabile.

În vara anului 1920, comandorul Negulescu a fost numit în funcția de comandant al Institutului Maritim, parte din Școlile Marinei, unde a depus eforturi considerabile pentru organizarea și dezvoltarea instituției.

Cariera lui Aurel Negulescu în Marina Română

Comandorul Școlilor Marinei, Bucholtzer, a subliniat că Aurel Negulescu dispune de o vastă cultură generală și de specialitate. Acesta s-a remarcat prin muncă asiduă și devotament față de armata marină, fiind apreciat pentru abilitățile sale pedagogice, natura blândă și calitățile de comunicare. După doi ani de activitate în cadrul Diviziei de Mare, în 1923, comandorul Negulescu a fost numit profesor la Școala Navală, unde și-a încheiat cariera militară. Aici, a predat discipline precum astronomie, navigație și matematici.

Despre Petre Bărbuneanu

Amiralul Petre Bărbuneanu s-a născut pe 14 octombrie 1881, în satul Zvorsca, din județul Romanați. A urmat școala primară în localitatea natală, apoi a absolvit trei clase gimnaziale la Gimnaziul clasic Ioniță Asan din Caracal. În clasa a IV-a, s-a transferat la Școala fiilor de militari din Craiova. Pe 1 iulie 1897, a susținut un examen la București pentru a ocupa un loc la Școala Navală din Fiume, fiind declarat admis. La 30 iunie 1902, a finalizat cursurile teoretice ale Academiei din Fiume și a fost avansat la gradul de sublocotenent.

În septembrie 1903, sublocotenentul Bărbuneanu a revenit în țară după finalizarea instrucției practice, fiind repartizat la Apărările sub Apă. Aici, a demonstrat cunoștințe teoretice și practice solide. În anul următor, a fost avansat la gradul de locotenent și a primit Medalia jubiliară Carol I. În 1907, a fost ambarcat pe bricul „Mircea” ca profesor la Școala Navală.

Între 1909 și 1911, a fost comandantul primelor stațiuni de telegrafie fără sârmă, instalate în Cernavodă, Călărași și Giurgiu. În notația din 1909, a fost caracterizat ca fiind disciplinat, cu un simț al datoriei lăudabil. Experiența acumulată în această funcție, dar și în instalarea echipamentului pe monitoare, a permis redactarea, în 1913, a „Manualului de telegrafie fără sârmă”, în colaborare cu căpitanul Constantin Rădulescu, publicat în 1915 la Tipografia „Buciumul român” din Galați.

Pe 1 aprilie 1911, a fost transferat la Institutul Geografic al Armatei. În 1912, s-a întors la Divizia de Dunăre, continuând activitatea în cadrul Apărărilor sub Apă, ca și comandant al Grupului Port-mine și Torpiloare. În primăvara anului 1912, ca și comandant al torpilorului „Zmeul”, a efectuat o călătorie de recunoaștere pe Dunăre, avându-i la bord pe prințul moștenitor Ferdinand și pe generalul Alexandru Averescu, șeful Marelui Stat Major. Între 20 iunie și 31 august 1913, a fost mobilizat pentru executarea barajelor de mine de la Oltenița.

În septembrie 1917, a fost avansat la gradul de căpitan-comandor, iar pe 1 iunie 1918, a preluat comanda monitorului „Mihail Kogălniceanu”, fiind ulterior numit șef de stat major la Divizia de Dunăre. Datorită rezultatelor obținute, a fost avansat la gradul de comandor pe 1 aprilie 1920.

Începând cu 1 iunie 1920, i s-a încredințat funcția de…

Cariera Comisarului Guvernului și a Contraamiralului Petre Bărbuneanu

Petre Bărbuneanu a avut o carieră militară remarcabilă, având un impact semnificativ asupra Marinei Române. În vara anului 1920, acesta a preluat conducerea Apărării Regionale, o unitate nou înființată după Primul Război Mondial. La 8 noiembrie 1920, a devenit comandant al Escadrei de Dunăre. După aproape un an, Bărbuneanu a fost numit comandant al Depozitelor Marinei, iar ulterior, director al Arsenalului Marinei.

În 1922, a fost selectat ca membru al Comitetului Consultativ al Marinei, primind, de asemenea, atribuții ca ofițer inspector de specialitate pentru mine, torpile și instrucția în aceste domenii. În iulie 1924, a fost numit comandant al Școlii Navale, unde a implementat reforme semnificative în procesul educațional, inspirându-se din modelele instituțiilor de profil din Livorno și Brest.

Pe 1 octombrie 1926, Bărbuneanu a preluat comanda Bazei Navale Maritime, iar în 1927 a fost desemnat și să conducă Corpul Depozitelor Maritime. Conform noii Ordini de bătaie a Diviziei de Mare, din 1 octombrie 1928 a revenit la conducerea Școlii Navale din Constanța.

După instalarea dictaturii în 1940, contraamiralul Bărbuneanu a fost trecut în rezervă. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost numit ministru secretar de stat al Marinei, funcție pe care a ocupat-o până pe 12 decembrie 1945. În această perioadă, i-au fost recunoscute toate meritele anterioare, iar pe 8 iunie 1945 a fost avansat la gradul de amiral. Chiar dacă s-a pensionat pe 12 decembrie 1945, nu a renunțat la activitatea publică, continuând să contribuie prin lucrările sale de specialitate, inclusiv volumul „Mările și oceanele lumii. Oceanografie”, publicat în 1960. A scris 45 de lucrări de specialitate în publicații românești și internaționale și a fost distins cu 40 de medalii și ordine, atât românești, cât și străine.

Despre Paul Zlatian

Paul Zlatian, fiul Olgăi și al lui Petre Zlatian, s-a născut pe 14 ianuarie 1892, în București. A absolvit Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină din București în 1909, precum și Școala Navală din Kiel și Școala Specială de Artilerie și Torpile din Flensburg-Mürwik în 1912.

Între 1 octombrie 1912 și septembrie 1913, a efectuat stagiul pe S.M.S. „Danzig”, iar până la 1 aprilie 1914 a activat ca sublocotenent în Marina Germană. A continuat cu studii avansate, absolvind Școala de Ofițeri de Marină nr. 4 din cadrul Regimentului de Specialități și Școli Huși în 1917, precum și un Curs de Informații în 1921.

Pe parcursul carierei sale, a avansat rapid în rang, devenind sublocotenent la 1 iulie 1911, locotenent la 1 noiembrie 1914, căpitan la 1 aprilie 1917, locotenent-comandor la 1 aprilie 1920, căpitan-comandor la 1 octombrie 1929, comandor la 10 mai 1937 și contraamiral pe 24 martie 1944.

Activitatea sa inițială a fost la Escadra de Dunăre, unde a servit ca ofițer cu artileria de 47 mm pe monitorul „Lahovary” între 21 mai 1914 și 11 iunie 1918. De asemenea, a fost comandant al Subsectorului de stânga Orman din cadrul Batalionului de Debarcare între 1917 și 1918, fiind, totodată, comandant al vedetei „Cpt. Nicolae Ioan Bogdan” din Escadrila I Vedete.

Activitatea militară din perioada 1918-1944

În perioada 11 iunie 1918 – 16 august 1919, a ocupat funcția de comandant al canonierei „Bistrița”, fiind de asemenea ambarcat pe monitorul „I.C. Brătianu”. Pe 21 septembrie 1918, a fost atașat ofițerului de legătură la Direcția Militară Generală de căi ferate germane, subordonat șefului Serviciului Transporturi din Marele Cartier General. Ulterior, a fost numit ofițer secund și ofițer cu artileria pe monitorul „Mihail Kogălniceanu” în intervalul 16 august 1919 – 13 aprilie 1920, iar apoi a devenit ajutor al comandantului Depozitelor Diviziei de Mare dintre 1920 și 1921.

În perioada 13 aprilie – 31 mai 1921, a condus canonierea A din Divizia de Canoniere a Diviziei de Mare, urmată de funcția de comandant al monitorului „Brătianu” în cadrul Forțelor Navale Fluviale, pe care a ocupat-o între 1921 și 1923. În 1922, în calitate de comandant al monitorului „Brătianu”, a realizat un voiaj la Belgrad, demonstrând abilități remarcabile de conducere. De asemenea, în verile anilor 1923, 1924 și 1925, a organizat călătorii pentru orfanii Marinei, transportându-i din Galați spre Techirghiol și Constanța.

Promovări și funcții importante

În perioada 23 decembrie 1931 – 1 octombrie 1932, a fost promovat subșef de stat major și șef al Secției a III-a Operații, Instrucție la Comandamentul Marinei Militare. După aceasta, a devenit comandant al distrugătorului „Regele Ferdinand” între 15 mai 1932 și 15 mai 1934. A ocupat apoi funcția de șef al Biroului Personal din Statul Major al Marinei la Inspectoratul General al Marinei, între 15 mai și 10 septembrie 1934, și a fost șef de stat-major al Diviziei de Dunăre din 10 septembrie 1934 până în 1935.

De asemenea, a fost șef al Subbiroului III Ape din cadrul Secției a VI-a Transporturi a Ministerului Marinei între 1935 și 1 mai 1938, iar ulterior a condus Școala Navală N.M.S. „Mircea” între 1 mai 1938 și 1 mai 1939. A fost, de asemenea, comandant al Escadrilei de Monitoare și, începând cu 1 noiembrie 1939, a condus Flotila Fluvială până la 8 iulie 1941.

Contribuții în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În vara anului 1939, a coordonat Escadrila în marșul către Baziaș, asigurându-se că toate activitățile de recunoaștere pe Dunăre sunt îndeplinite cu succes. De asemenea, a organizat serbările de Ziua Marinei la Giurgiu cu mult entuziasm. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, el a ocupat funcții importante, printre care se numără comandant al Escadrilei de Monitoare și al Grupării Tactice Tulcea (8 – 22 iulie 1941), comandant secund al Diviziei de Dunăre (22 iulie – 8 august 1941) și comandant al Forțelor Navale Fluviale (8 august 1941 – 20 ianuarie 1942).

Ulterior, a condus Divizia de Mare (6 februarie 1942 – 18 mai 1943) și a fost șef al serviciilor Comandamentului Marinei Regale (18 mai – 1 noiembrie 1943), precum și în Direcția Construcțiilor Navale din Subsecretariatul de Stat al Marinei între 1 noiembrie 1943 și 23 martie 1944.

Distincții și recunoașteri

Între anii 1942 și 1948, a ocupat funcția de președinte al filialei Constanța a Ligii Navale Române. A fost distins cu numeroase medalii și ordine, printre care Medalia „Avântul Țării” (1913), Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler, „Crucea Comemorativă 1916-1918”, Ordinul „Coroana României” în grad de Ofițer, Medalia „Victoria”, Ordinul „Sf. Sava” în grad de Ofițer și Ordinul sârbe „Vulturul Alb” clasa a IV-a în grad de Ofițer, demonstrându-și astfel dedicarea și contribuția la marina română.

Despre Corneliu Bucholtzer

Corneliu Bucholtzer s-a născut pe 7 aprilie 1880, în Slatina, județul Olt. După ce a finalizat școala primară în orașul său natal, a decis să continue studiile la Liceul Militar din Craiova, unde a urmat cursurile gimnaziale și liceale. În vara anului 1898, a fost admis la Școala Militară de Artilerie și Geniu, începând studiile de la 1 septembrie a aceluiași an. După absolvire, a fost repartizat la Regimentul 1 Geniu, începând cu 1 iulie 1900.

În anul 1901, a solicitat transferul în Marina Militară, fiind integrat în Divizia de Mare. A demonstrat rapid abilități remarcabile ca ofițer de marină, fiind apreciat de căpitan-comandorul Sebastian Eustațiu ca „un element studios și cu multă pricepere”. În anul următor, a urmat cursurile Școlii de Aplicație a marinei, unde a obținut rezultate excelente, fiind declarat primul atât la probele teoretice, cât și la cele practice.

Practicile marinărești le-a efectuat pe crucișătorul „Elisabeta” și pe bricul „Mircea”, cu care a realizat o călătorie de studii în Marea Mediterană în vara anului 1903, având calificative maxime. După absolvirea Școlii de Aplicație, s-a întors în Divizia de Dunăre, fiind ambarcat pe șalupa de poliție „Prutul”, unde a realizat lucrări hidrografice ce i-au stârnit o pasiune deosebită, având la bază abilitățile sale matematice. În 1905, a fost avansat la gradul de locotenent și a preluat comanda șalupei de poliție „Vedea”.

Pe 15 aprilie 1908, locotenentul Bucholtzer a fost numit profesor de matematică la Școlile Marinei. În anul următor, a fost transferat la Divizia de Dunăre, ambarcat pe monitorul „Brătianu”. Pe 10 mai 1909, a fost promovat căpitan, iar evaluările sale de serviciu l-au caracterizat ca un ofițer bine pregătit, cu un viitor promitător. În 1913, a fost mutat la Comandamentul Marinei, specializându-se în artilerie și torpile. Pentru contribuțiile sale, a fost decorat cu diverse distincții, inclusiv Ordinul Sf. Ana în grad de ofițer și Steaua României în grad de cavaler.

Începând cu 1 aprilie 1914, a fost numit la depozitele Generale ale Marinei, iar ulterior a fost transferat la Comandamentul Marinei, Serviciul Artilerie, Torpile și Electricitate. Prin Înaltul Decret nr. 1835 din 1915, a fost promovat la gradul de locotenent-comandor. I s-a încredințat comanda unei baterii de coastă de 150 mm la Turtucaia, responsabilitate pe care a preluat-o personal. Pe 15 septembrie 1916, a continuat să se distinga în activitatea sa.

Cariera ofițerului Corneliu Bucholtzer

Corneliu Bucholtzer a fost mutat la Divizia de Dunăre, unde a ocupat funcția de ofițer responsabil cu tirul artileriei. Această poziție i-a permis să utilizeze pe deplin cunoștințele sale în matematică, atât în cadrul cursurilor de pregătire pentru tinerii ofițeri, cât și în timpul luptelor, fiind primul ofițer care a implementat tirul de artilerie indirect la bordul monitoarelor. În notările sale din această perioadă se regăsește aprecierea „eminent instructor”.

Începând cu anul 1917, Bucholtzer a fost transferat la Flota de Operațiuni, ocupând funcția de șef de Stat Major, rol pe care l-a îndeplinit până în 1918, când a fost alocat la Depozitele Generale ale Marinei. Datorită abilităților sale excepționale demonstrative în timpul acțiunilor de luptă, pe 1 septembrie a fost avansat la gradul de căpitan-comandor.

Contribuții în domeniul învățământului militar

Cunoștințele sale teoretice și practice în artilerie, tactică, strategie și tehnică militară i-au fost de mare ajutor în calitatea sa de conducător al Școlilor Marinei. În caracterizarea sa din 1923, contraamiralul Niculescu-Rizea l-a descris pe comandorul Corneliu Bucholtzer ca fiind „un excelent profesor, cu o cultură superioară”. În anul următor, Bucholtzer a fost decorat cu medalia Răsplata muncii pentru învățământ clasa I, prin Înaltul Decret nr.2683/1924, și a primit Ordinul grecesc Mântuitorul, în grad de comandor.

La 1 ianuarie 1924, a fost numit comandant al forțelor Maritime și, pentru a-și îndeplini stagiul de ambarcare, a preluat comanda distrugătorului „Mărășești”. La începutul anului școlar 1926, a revenit la conducerea Școlii Navale, conform Înaltului Decret nr.3196/1926.

Îmbunătățiri și reușite profesionale

După doi ani de succes în conducerea învățământului de marină, pe 1 octombrie 1928, Bucholtzer a fost numit la conducerea Depozitelor Maritime, unde a implementat numeroase îmbunătățiri în activitatea unității. Datorită bogatei sale experiențe în domeniul educației militare, în 1930 a fost transferat la București, având funcția de inspector didactic pentru liceele militare. La propunerea superiorilor săi, pe 10 mai 1931, a fost avansat la gradul de contraamiral.

Activitatea la Institutul Geografic Militar

Începând cu 7 februarie 1934, contraamiralul Bucholtzer a fost numit director al Institutului Geografic Militar, funcție pe care a deținut-o până la pensionare. A reușit să aducă un suflu nou în instituție, implicându-se activ în activitățile acesteia. A realizat o documentare detaliată și a scris lucrarea „Cum se face o hartă”, care conține informații relevante și astăzi, la aproape nouă decenii de la publicare.

Prin Înaltul Decret nr.3574 din 1937, după o carieră prodigioasă în Marina Militară, contraamiralul Corneliu Bucholtzer a solicitat trecerea în rezervă din cauza problemelor de sănătate. În tot acest timp, a continuat să studieze, având un interes special pentru problemele de pionierat în știință și tehnică, în special în electrotehnică. A publicat articole și studii în reviste de specialitate, a susținut conferințe și a redactat manuale utilizate în procesul didactic.