Pomenirea Sfinţilor Mucenici Onisifor şi Porfirie
În data de 9 a acestei luni, se sărbătoresc Sfinţii Mucenici Onisifor şi Porfirie. Acești sfinți au fost persecutați din cauza credinței lor în Hristos, fiind acuzați că sunt creștini. Aducându-i în fața judecății, ei au rămas neclintiți și fără frică, mărturisind că Hristos este adevăratul Dumnezeu, Creator al cerului și al pământului. Datorită acestei mărturisiri, au suportat numeroase bătăi și arsuri pe tot corpul. În urma suferințelor, au fost așezați pe un grătar de fier încins. Chiar și în mijlocul acestor chinuri, ei priveau spre câștigul veșnic, fiindcă, deși pătimeau din partea celor necredincioși, erau întăriți de Dumnezeu.
Păgânii, văzând că nu reușesc să le cauzeze sfinților nicio vătămare, au intensificat suferințele, legându-le picioarele de cai sălbatici și târându-i prin spini și ciulini, provocându-le răni severe. Astfel, și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu. După moartea acestora, unii creștini au recuperat cu evlavie sfintele lor moaște, pe care le-au așezat în satul pangheanilor, slăvind și binecuvântând pe Dumnezeu.
Pomenirea Preacuvioasei Maicii Matroana
În aceeași zi, se face pomenirea Preacuvioasei Maicii Matroana. Aceasta a trăit în vremea împăratului Leon cel Mare, provenind din Perga, Pamfilia. După ce a avut o fiică, s-a mutat la Constantinopol împreună cu soțul ei. La vârsta de cincisprezece ani, a întâlnit o fecioară pe nume Evghenia și, impresionată de viața ei duhovnicească, a început să participe constant la slujbele bisericii, dedicându-se postului și rugăciunii. Cugetând tot mai mult la credință, a lăsat fiica sa în grija unei femei pe nume Suzana. Apoi, îmbrăcându-se în haine bărbătești, s-a îndreptat spre Mănăstirea Sfântului Vasian, unde s-a prezentat ca un eunuc și a fost primită de călugări.
După ce preacuviosul Vasian a aflat despre viața ei printr-o revelație divină, a trimis-o la o mănăstire de femei din Emesa. După aceea, Matroana a călătorit la Ierusalim, apoi la Muntele Sinai și, în cele din urmă, la Berit, unde, prin rugăciune, a reușit să scoată un izvor de apă dintr-un loc uscat. A îndurat multe încercări din partea demonilor, dar după o viziune divină, s-a întors din nou la Constantinopol. Aici, Sfântul Vasian a stabilit-o să locuiască la mănăstirea care poartă numele ei, Mănăstirea Matroanei. A trăit în această mănăstire până la vârsta de o sută de ani, murind în pace.
Pomenirea Cuvioasei Teoctista
În aceeași zi se mai pomenește și Cuvioasa Teoctista din insula Lesbos. Aceasta a trăit în secolul al IX-lea, provenind din orașul Metimna. A fost dată de mică la o comunitate de fecioare, unde a devenit călugăriță. La vârsta de optsprezece ani, s-a dus în satul din apropiere pentru a-și vizita sora. În acea noapte, insula Mitilina a fost atacată de tâlhari cretani, conduși de căpitanul Nisiris. Aceștia au răpit toți cetățenii, inclusiv pe cuvioasa Teoctista. A doua zi, după ce s-au oprit la insula Paros, au scos prizonierii pe uscat și au început să-și facă planuri privind vânzarea acestora.
Povestea Cuvioasei Teoctista
Cuvioasa Teoctista a reușit să evadeze din mâinile celor care o urmăreau, găsind un moment favorabil pentru a fugi în pădure. Acolo, a petrecut treizeci de ani în singurătate, confruntându-se cu foamea, frigul și căldura, hrănindu-se cu plante și verdețuri sălbatice. În această perioadă, nu a fost văzută de nimeni, ci vorbea doar cu Dumnezeu și cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pentru care își trăia viața în rugăciune.
După treizeci și cinci de ani, un grup de vânători a sosit pe insula pustie unde trăia Cuvioasa. Unul dintre aceștia, în căutarea vânatului, a intrat într-o biserică dedicată Născătoarei de Dumnezeu. După ce a admirat interiorul bisericii și s-a închinat, a observat o țesătură asemănătoare cu pânza de păianjen în partea dreaptă a sfintei mese. Dorind să se apropie pentru a înțelege mai bine, a auzit un glas care i-a spus să nu se apropie, temându-se că ar putea să o rușineze, fiind dezgolită.
Înspăimântat de acea voce, vânătorul a încercat să fugă, dar după ce s-a liniștit, a întrebat cine vorbește. Cuvioasa i-a răspuns că trebuie să-i arunce haina pentru a se acoperi, iar el a împlinit imediat cerința. După ce s-a îmbrăcat, s-a arătat vânătorului într-o formă uimitoare și înfricoșătoare; avea părul alb și fața întunecată, dar trupul ei părea mai mult o umbră, având doar pielea care acoperea oasele.
După ce i-a povestit vânătorului despre viața sa, Cuvioasa i-a cerut să-i aducă o parte din Sfântul Trup al lui Hristos, atunci când se va întoarce pe insulă. Vânătorul, respectând dorința ei, s-a întors cu sfintele Taine, cu care Cuvioasa s-a împărtășit, mulțumind lui Dumnezeu. După un timp, vânătorul s-a întors la locul unde o găsise, dar a descoperit că aceasta murise. Cu multă tristețe, a săpat în pământ și, rugându-se, a îngropat-o acolo, lăudând și binecuvântând numele lui Dumnezeu.
Pomenirea Cuviosului Simeon Metafrastul
În aceeași zi, se sărbătorește și pomenirea Cuviosului Părinte Simeon Metafrastul, care a trecut la cele veșnice în pace. Cuviosul Simeon s-a născut în Constantinopol în timpul împăratului Leon cel Înțelept, în anul 886. Datorită faptelor sale bune și a înțelepciunii, a fost ridicat la rangul de magistru și logofăt, având o influență semnificativă în societatea vremii.
Intervenția Arabilor în Creta și Eforturile lui Simeon Metafrast
Într-o perioadă istorică, arabii au invadat Creta, jefuind diverse sate și cetăți. În acest context, împăratul a decis să numească un voievod, alegându-l pe viteazul Imerie. Împreună cu acesta, a trimis și pe Cuviosul Simeon Metafrast, cu misiunea de a negocia cu stăpânii arabi ai insulei. Cei doi aveau puterea de a supune arabulilor împărăția Constantinopolului prin negocieri pașnice sau, în cazul în care acest lucru nu era posibil, să-i înfrângă prin luptă.
Metafrast, cunoscut pentru înțelepciunea și curajul său, era apreciat de împărat. Cu toate acestea, el nutrea dorința de a se retrage din agitația lumii și de a deveni monah. Așadar, i-a propus împăratului să-i ofere un dar, pe care îl va cere la întoarcerea sa, în cazul unei victorii. Împăratul a acceptat promisiunea, fără a ști ce anume avea de gând să ceară Simeon.
Ajunși în Creta, Imerie și Simeon au reușit să-i convingă pe arabi cu cuvintele lor înțelepte, reușind astfel să-i determine să plătească bir împărăției, fără a se ajunge la confruntări armate. Întorși cu succes la Constantinopol, Simeon a cerut împăratului darul promis. Împăratul, neștiind ce să ofere, i-a întins mâna, iar Simeon a sărutat-o, așteptând o recompensă materială, așa cum obiceiurile o cereau.
Însă, Simeon, având o credință profundă în Hristos, a cerut doar să-i fie îngăduit să devină monah. Această cerere l-a întristat pe împărat, care nu dorea să se despartă de un om atât de înțelept și curajos. Totuși, respectându-și promisiunea, împăratul l-a îmbrățișat cu lacrimi și i-a spus: „Mergi, fiule, cu mila lui Dumnezeu, și roagă-te și pentru păcatele mele”.
Activitatea lui Simeon Metafrast ca Monah
După ce a devenit monah, Simeon s-a dedicat scrierii vieților sfinților pe care le-a descoperit. Datorită bogăției sale și a influenței, a trimis oameni în diverse cetăți pentru a aduna informații despre sfinți, pe care le-a interpretat cu dăruire și talent. De aici provine și numele său de Metafrast, care înseamnă „tâlcuitor”. Scrierile sale sunt recunoscute ca fiind corecte și fără greșeli.
Lucrările lui Simeon au fost traduse în limba italiană, iar el este onorat și în sinaxarele italienilor, fiind sărbătorit ca un sfânt. Activitatea sa a fost apreciată atât pentru dedicarea față de Dumnezeu, cât și pentru contribuția adusă în cunoașterea vieților sfinților.
Pomenirea Sfintelor Femei Eustolia și Sopatra
În aceeași zi, se face pomenirea Sfintelor femei Eustolia și Sopatra. Sfânta Eustolia, fiica unor părinți evlavioși din Roma, a trăit în timpul împăratului Mavrichie. Încă din copilărie, ea s-a dedicat credinței și a trăit o viață de virtute.
Întâlnirea dintre Eustolia și Sopatra
Aprinsă de dorința dumnezeiască, Eustolia a părăsit Roma și s-a îndreptat spre Constantinopol. Aici, căutând locurile sfinte, s-a întâlnit cu Sopatra, fiica împăratului Mavrichie, care se îndrepta către biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne. Observând faptele bune ale Eustoliei, Sopatra a cerut să aibă ca maică duhovnicească pe aceasta, dorind să fie îndrumată în viața spirituală. Lăsând în urmă împărăția, Sopatra s-a călugărit, îmbrăcându-se în schima monahală și dedicându-se nevoințelor spirituale.
Sopatra a solicitat tatălui său un loc potrivit pentru a construi o biserică, unde să se roage alături de Sfânta Eustolia. Această alegere a atras multe tinere și femei evlavioase, care au venit să împărtășească viața aspră și plină de nevoințe alături de ele. După mulți ani de nevoințe, Eustolia a plecat la Domnul în pace, lăsând-o pe Sopatra să continue tradiția spirituală, care, la rândul ei, a ajuns să împlinească fapte bune și să se unească cu Dumnezeu.
Pomenirea Sfântului Mucenic Antonie
În aceeași zi, se face pomenirea Sfântului Mucenic Antonie, originar din satul Siron, cunoscut ca tăietor de pietre. Văzându-i pe elini cum se îndreptau către capiștea idolilor pentru a aduce jertfe, Antonie i-a îndemnat să se depărteze de aceste practici. Neascultându-l, s-a retras în pustie, unde a întâlnit un rob al lui Dumnezeu, pe nume Timotei. Împreună, au petrecut trei ani, timp în care Antonie a învățat lucruri bune de la Timotei. Ulterior, s-a întors în satul său pentru a-i învăța pe locuitori. Când a descoperit că aceștia celebrau festivități dedicate demonilor, a distrus idolii din capiștea lor. Din păcate, a fost prins și supus unor bătăi crunte.
După aceste evenimente, s-a mutat la Apamia, în Siria, unde a cerut episcopului permisiunea de a construi o biserică în cinstea Sfintei Treimi. În timp ce lucra la construcția acesteia, conaționalii săi au năvălit noaptea, l-au atacat cu săbii și ciomege, omorându-l fără milă. Astfel, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Pomenirea Sfinților Cristofor și Mavra
Tot în această zi, se face pomenirea Sfinților Cristofor și Mavra, care au suferit moarte martirică prin tăierea cu sabia.
Pomenirea Preacuviosului Ioan Colovul
În aceeași zi, este amintit și Preacuviosul Ioan Colovul, care a trecut la cele veșnice în pace. Sfântul Ioan, originar din Egipt, a trăit în secolul al V-lea în deșertul egiptean, la Mănăstirea Sf. Pimen cel Mare. De la numele acestei mănăstiri, s-a derivat termenul de „schit” pentru mănăstirile din pustie, unde călugării se dedicau unei vieți de rugăciune și însingurare. Ioan era un călugăr blând, smerit și muncitor, care a venit la mănăstire împreună cu fratele său, Daniel.
Într-o zi, Ioan i-a spus fratelui său că își dorește să nu mai fie preocupat de hrana sau îmbrăcămintea sa, ci să trăiască asemenea îngerilor. Daniel i-a permis să se retragă în pustie pentru a se lupta cu ispitele. Lepădându-se de haine, Ioan a părăsit chilia într-o noapte rece, însă după o săptămână, foamea l-a determinat să se întoarcă.
Povestea lui Ioan și a mănăstirii de la Muntele Athos
Într-o noapte întunecată, Daniel a auzit o bătaie la ușă. „Cine-i acolo?” a întrebat el. „Eu sunt, Ioan, fratele tău,” a răspuns o voce. Daniel, însă, a replicat: „Ioan a devenit înger, el nu mai este printre oameni.” Chiar și după această conversație, Ioan a continuat să bată la ușă, dar Daniel nu l-a lăsat să intre până dimineața. Atunci, Daniel i-a spus: „Tu ești bărbat și ca să mănânci, trebuie să muncești.” În urma acestei întâlniri, Ioan a plâns cu amar și a cerut iertare.
După ce a învățat această lecție, Ioan s-a dus la Sf. Pimen, cunoscut pentru hotărârea sa, cerându-i îndrumare și promițând că va asculta de tot ce îi va spune. Sf. Pimen i-a dat o ascultare neobișnuită: să care apă și să o picure pe un băţ uscat, până când acesta va înflori și va rodi, ceea ce s-a întâmplat după trei ani. Părintele Ioan a luat fructele bogate și le-a adus fraților, spunând: „Luați și mâncați din roadele ascultării.”
În timp, avva Ioan a devenit un îndrumător pentru mulți pe calea mântuirii, printre care se numără și Sf. Arsenie cel Mare, prăznuit pe 8 mai, și Sf. Taisia, prăznuită pe 8 octombrie. De asemenea, Sf. Ioan este cunoscut pentru scrierea Vieții Sf. Paisie cel Mare, prăznuit pe 19 iunie.
Pomenirea Sfinților din această zi
În aceeași zi, se sărbătoresc Cuviosul Eladie, care s-a săvârșit în pace, Sfinții Mucenici Narsi și Artemon, precum și Cuvioșii și de Dumnezeu purtătorii Părinți Evtimie și Neofit, ctitorii Mănăstirii Dohiarului din Muntele Athos, care au trecut la cele veșnice în liniște.
Sfinții Eftimie și Neofit, fondatorii Mănăstirii Dochiariu, erau un unchi și nepot dintr-o familie aristocratică bizantină. Sf. Eftimie a fost prieten cu Sf. Atanasie din Muntele Athos, devenind ulterior novice și discipol al acestuia, datorită dragostei sale pentru frați și a dorinței de a duce o viață sfântă. Sf. Atanasie l-a numit administrator al mănăstirii, rol pe care l-a îndeplinit cu responsabilitate, ca și cum Domnul i-ar fi încredințat această misiune.
Împreună cu alți călugări, Sf. Eftimie s-a așezat în localitatea Dafni, unde a întemeiat o mănăstire în cinstea Sf. Nicolae, numită Docheiariou, pentru a sublinia ascultarea sa. El i-a învățat pe călugări despre importanța trezviei și atenției la tulburările sufletului, explicându-le că lupta creștinilor nu este împotriva trupului, ci împotriva duhurilor răutății din văzduh, conform învățăturilor Sf. Apostol Pavel.
Viața liniștită a mănăstirii a fost tulburată de invaziile saracinilor, iar călugării s-au ascuns în pădure pentru a-și salva viețile, dar dușmanii au distrus mănăstirea. Cu toate acestea, Sf. Eftimie nu a pierdut încrederea, și mănăstirea a fost reconstruită. Sf. Neofit, care a fost însoțitorul împăratului Nichifor Focas, a venit la Muntele Athos după moartea părinților săi, fiind tuns călugăr la mănăstirea unchiului său. Înainte de a muri, Sf. Eftimie i-a încredințat lui Sf. Neofit administrarea mănăstirii, care a continuat să prospere sub îndrumarea sa.
Pomenirea Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina
În această zi, Biserica Ortodoxă aduce omagiu Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina, episcop al Pentapolisului. Născut pe 1 octombrie 1846 în Silivri, Tracia, și decedat pe 8 noiembrie 1920 la Atena, Sfântul Nectarie este recunoscut ca fiind ctitor al mănăstirii „Sfânta Treime” din insula Eghina. În anul 1961, Sfântul Sinod al Bisericii de Constantinopol l-a canonizat, iar pomenirea sa se sărbătorește anual pe 9 noiembrie.
Provenind dintr-o familie modestă de pe malul mării Marmara, părinții săi, Dimos și Marie Kephala, i-au dat numele Anastasie. La doar 14 ani, tânărul a plecat la Constantinopol pentru a-și căuta un loc de muncă și a-și continua studiile. În 1866, la vârsta de 20 de ani, Sfântul Nectarie s-a mutat pe insula Chios, unde a activat ca învățător. Aici, pe 7 noiembrie 1876, a devenit călugăr sub numele de Lazăr, în cadrul celebrei mănăstiri Nea Moni.
Un an mai târziu, a fost hirotonit diacon, iar datorită sprijinului financiar al unui creștin bogat din insulă și cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a reușit să finalizeze studiile teologice la Atena, obținând o diplomă în 1885.
În același an, Sfântul Nectarie s-a mutat la Alexandria, Egipt, unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. În 1889, Patriarhul Sofronie l-a hirotonit episcop de Pentapole, numindu-l în același timp predicator, secretar patriarhal și reprezentant al său la Cairo. Din păcate, după doar un an, a fost nevoit să părăsească Egiptul din cauza calomniilor lansate de anumiți clerici invidioși. Astfel, s-a întors la Atena, unde a trăit în condiții precare.
După câțiva ani de activitate ca predicator, între 1891 și 1894, Sfântul Nectarie a fost numit director al școlii teologice Rizarios, formând viitori preoți timp de 15 ani. În 1904, la solicitarea mai multor călugărițe, a întemeiat mănăstirea „Sfânta Treime” din insula Eghina, care astăzi este un important loc de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși.
În decembrie 1908, la vârsta de 62 de ani, a renunțat la funcția de director al școlii teologice și s-a retras în mănăstirea sa din Eghina, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Sfântul Nectarie a trecut la cele veșnice pe 8 noiembrie 1920, după o suferință de un an și jumătate cauzată de cancer de prostată. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul Sava, care a realizat ulterior prima icoană a sfântului.
În anul 1953, moaștele sale au fost mutate într-un mormânt mai impunător, iar pomenirea mutării lor se celebrează pe 3 septembrie. La 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul sfântului, consacrându-l oficial ca sfânt al Bisericii Ortodoxe.
Viața Sfântului Nectarie din Eghina
Sfântul Nectarie, episcop de Pentapolis, s-a născut pe 1 octombrie 1846, în Selibria (Tracia), într-o familie modestă, dar profund credincioasă, formată din părinții săi, Dimos și Maria Kefala. La botez, a primit numele de Anastasie și a arătat încă din copilărie o mare milă și o pasiune pentru învățătură. Învățând de la mama sa Psalmul 50, îi plăcea să repete versetul: „Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale” (Psalmii 50:15).
După ce a primit primele cunoștințe în patria sa, părinții l-au trimis la Constantinopol pentru a-și continua studiile, lucrând în același timp într-un magazin. Tânărul Nectarie a rămas insensibil la tumultul vieții mondene, dedicându-se cu totul construirii omului interior după chipul lui Hristos, prin rugăciune și meditație asupra scrierilor Sfinților Părinți. La vârsta de 20 de ani, a părăsit Constantinopolul pentru a deveni învățător pe insula Chios, unde a încurajat tinerii și localnicii să practice milostenia și virtutea, nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin exemplul propriei vieți, caracterizată de privațiune și rugăciune.
În dorința de a duce o viață asemănătoare îngerilor, Nectarie a devenit călugăr sub numele de Lazăr, pe 7 noiembrie 1876, la renumita mănăstire din Nea-Moni. Căutând doar lucrurile cerești și având un comportament blând și supus, a câștigat dragostea tuturor fraților din comunitate, fiind hirotonit diacon un an mai târziu. Cu ajutorul unui credincios din insulă și cu sprijinul Patriarhului Alexandriei, Sofronie, a reușit să continue studiile la Atena, obținând diploma de la Facultatea de Teologie.
În 1885, Nectarie a ajuns la Alexandria, unde, la scurt timp, a fost hirotonit preot și mai apoi a devenit Mitropolit al Pentapolisului, o dioceză ce corespundea Libiei superioare. Ca predicator și secretar patriarhal, a fost trimis la Cairo ca reprezentant al Patriarhului în biserica Sf. Nicolae. Deși a primit aceste distincții, Nectarie a rămas umil și a știut să îndemne comunitatea la virtute și evlavie.
Cu toate acestea, dragostea și admirația poporului s-au întors împotriva lui. Învidioși pe succesul său, unii membri ai Patriarhiei l-au calomniat, acuzându-l că ar căuta să câștige favoarea poporului pentru a accede la tronul patriarhal al Alexandriei. Sfântul, neavând dorința de a se justifica, și-a pus întreaga încredere în promisiunea lui Hristos, care a spus: „Fericiți veți fi când vă vor ocărî și vă vor prigoni, și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind, din pricina mea” (Matei 5:11). Astfel, el a fost alungat din scaunul său și a călătorit spre Atena, unde s-a trezit singur, neștiut, disprețuit și lipsit de cele necesare, căci nu păstra nimic pentru sine și își împărțea averea săracilor.
Abandonând planul inițial de a se retrage în Muntele Athos, umilul urmaș al Domnului nostru Isus Hristos a preferat să sacrifice dorința personală în favoarea mântuirii aproapelui său.
Viața și Activitatea Sfântului Ierarh Nectarie
Sfântul Ierarh Nectarie s-a retras în singurătate, dedicându-se predicii între anii 1891 și 1894, după care a fost numit director al școlii ecleziastice Rizarios, care avea rolul de a pregăti viitorii preoți. Cunoștințele sale profunde despre Scripturi, Sfinții Părinți și chiar științele profane, alături de autoritatea sa blândă și orientată către oameni, au contribuit la crearea unei instituții cu un înalt standard intelectual și moral în timp scurt.
Sfântul Ierarh a preluat conducerea și lecțiile Pastoralei, continuând să își trăiască programul de ascet, meditație și rugăciune specific călugărilor. De asemenea, a îndeplinit în mod regulat funcțiile de predicare și oficiere a Sfintelor Taine atât în cadrul școlii, cât și în zona din jurul Atenei.
Înființarea Mănăstirii din Eghina
Nectarie păstra în adâncul sufletului său o dorință arzătoare pentru liniștea și pacea vieții monahale. Astfel, a profitat de dorința manifestată de câteva dintre fiicele sale spirituale pentru a se retrage de la agitația vieții cotidiene și a înființa o mănăstire feminină în insula Eghina, în perioada 1904-1907. În ciuda numeroaselor provocări și dificultăți, Sfântul a vegheat cu grijă la implementarea unui mod de viață cenobitic, respectând cu strictețe tradiția Sfinților Părinți.
Nectarie a dedicat toate resursele sale fizice și morale pentru construirea clădirilor mănăstirii, oficierea slujbelor și îndrumarea spirituală a ucenicelor sale. Era adesea văzut lucrând în grădină, îmbrăcat modest, iar atunci când dispărea pentru ore întregi, era ușor de intuit că se retrăsese în chilia sa pentru a se ruga și a medita, căutând dulceața numelui lui Hristos.
Renumele și Harul Său
Deși evita contactul cu lumea exterioară și își limita vizitele la mănăstire, virtuțile și harurile sale se răspândeau în întreaga regiune, atrăgând credincioși din toate colțurile. Nectarie a vindecat numeroși laici și călugărițe de diverse boli, aducând ploaia pe insula afectată de secetă. El oferea mângâiere, încurajare și ajutor, fiind totul pentru toți, prin Hristos care trăia în el prin harul Duhului Sfânt.
Era apropiat de Sfinți și de Maica Domnului, care îi apăreau adesea în timpul Sfintei Liturghii sau în chilia sa. În ciuda dificultăților postbelice, el a interzis călugărițelor săi să facă provizii de hrană, ordonând să împartă surplusul săracilor, având încredere în mila lui Dumnezeu. Pe lângă aceste responsabilități, Nectarie a găsit timp să redacteze numeroase lucrări de teologie, morală și istoria Bisericii, contribuind astfel la întărirea Bisericii din Grecia în tradiția Sfinților Părinți, deseori ignorată în acea perioadă din cauza influențelor apusene.
Suferințele și Calomniile
Trăind ca un înger în trup și iradiind lumina necreată a harului, Sfântul a fost totuși supus calomniilor și acuzațiilor nedrepte din partea unor membri ai ierarhiei. A suportat aceste încercări cu răbdarea lui Hristos, fără a murmura sau a se revolta, demonstrând astfel o adâncă credință și devotament.
Ultimele zile ale Sfântului Nectarie
În ultimele sale zile, Sfântul Nectarie a suferit din cauza unei boli care l-a afectat timp de peste un an și jumătate. Cu toate acestea, el își exprima recunoștința față de Dumnezeu pentru încercările prin care trecea, încercând să își ascundă durerea până cu puțin timp înainte de a muri. După un ultim pelerinaj la o icoană a Maicii Domnului, situată în apropierea mănăstirii, el le-a comunicat ucenicilor săi că se pregătește să plece la cer. A fost transferat într-un spital din Atena, unde, după o suferință de 50 de zile, el și-a dat sufletul în pace lui Dumnezeu pe 8 noiembrie 1920.
Credincioșii din Eghina, precum și ucenicii săi și toți cei care l-au cunoscut, au plâns pierderea acestui blând și compătimitor ucenic al lui Hristos, care a suportat calomniile, persecuțiile și acuzațiile nedrepte pe parcursul întregii sale vieți, având drept model Dumnezeiasca Pătimire a Stăpânului său. Totuși, Dumnezeu i-a oferit slava în locul suferinței, iar după odihna sa, au început să apară minuni care continuă și în prezent pentru cei care se apropie cu credință de moaștele sale sau care se încred în mijlocirea sa puternică.
Trupul Sfântului a rămas neatins de vreme timp de 20 de ani, emanând o mireasmă cerească. În 1953, când a fost în cele din urmă dispersat conform legilor naturii, s-a constatat că parfumul său continuă să se degaje cu intensitate. De atunci, nu a încetat să aducă bucurie credincioșilor care se apropie de aceste rămășițe prețioase, oferindu-le siguranța că Sfântul Nectarie a găsit calea către Dumnezeu, în casa Sfinților. Cultul său a fost recunoscut oficial în 1961, iar istoria minunilor sale continuă să fie scrisă în fiecare zi.
Mormântul său din Eghina este unul dintre cele mai populare locuri de pelerinaj din Grecia.
Pomenirea sfinților mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat
În aceeași zi, este comemorată și pomenirea sfinților mucenici Claudiu, Castor, Sempronian și Nicostrat, care au suferit în timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305). Acești patru mucenici erau meșteșugari deosebiți în cioplirea și sculptarea marmurei, conducând un vestit șantier în Smirnum. Datorită calității excepționale a lucrărilor realizate, împăratul era foarte mândru de abilitățile lor.
Cu toate acestea, printre cei peste 600 de lucrători care activau pe acest șantier, mulți erau păgâni și nu priveau cu ochi buni viața religioasă a creștinilor. Aceștia obișnuiau să își facă semnul Sfintei Cruci înainte de a începe sau a termina o lucrare, fiind convinși că doar cu ajutorul lui Dumnezeu puteau realiza tot ceea ce făceau. În rândul acestor creștini se numărau și cei patru mucenici, care primiseră Taina Sfântului Botez din mâinile episcopului Chiril din Antiohia, aflat în surghiun în ținutul Iliricului.
Datorită zelului lor duhovnicesc, cei patru au reușit să îl aducă la creștinism pe un alt om, pe nume Simpliciu, care s-a botezat și el. Însă, păgânii invidioși i-au denunțat pe cei cinci meșteșugari împăratului, acuzându-i că își conduc lucrările prin superstiție și magie, neavând altă preocupare decât credința în Hristos. După ce a aflat aceste acuzații, împăratul nu a ezitat să acționeze.
Conflictele cu Împăratul și Destinul celor 5 Mucenici
O măsură împotriva celor cinci meșteșugari a fost luată, însă aceștia au susținut că nu doresc să creeze o statuie a lui Asclepios, zeul considerat vindecător de către împărat. Mucenicii au declarat: „În toate am fost ascultători, împărate, dar chipul acestui zeu nu dorim și nu putem să-l realizăm.” În ciuda neascultării lor, împăratul nu s-a supărat și a ignorat refuzul, afirmând că nu-l interesează cine va finaliza statuia, dar aceasta trebuie să fie terminată. Astfel, statuia a fost completată de alți meșteșugari.
Când împăratul a venit să admire lucrarea finalizată, a crezut că cei cinci au fost cei care au realizat statuia. Însă, partidul păgânilor s-a năpustit asupra lor cu acuzații dure. Văzând agitația creată, împăratul i-a încredințat pe cei cinci unui dregător pe nume Lampadie, pentru a investiga situația și a calma spiritele. Lampadie le-a ordonat meșteșugarilor să aducă ofrande zeilor, dar aceștia au refuzat. Drept urmare, Lampadie i-a arestat și i-a întemnițat, incitând mulțimile păgâne împotriva creștinilor.
Au izbucnit revolte și confruntări, iar în timpul uneia dintre acestea, Lampadie a fost ucis. Aflând de acest incident, împăratul s-a temut de o posibilă răscoală provocată de rudele lui Lampadie și a decis să pună capăt situației, ordonând ca cei cinci meșteșugari să fie închiși de vii în sicrie de plumb și aruncați în fluviul Sava. Această veste l-a îndurerat profund și pe episcopul Chiril, care se afla și el în închisoare.
După câteva zile, un creștin pe nume Nicodim a reușit să recupereze sicriele din apă și s-a ocupat de înmormântarea rămășițelor sfinților. Calendarul roman din anul 354 menționează pomenirea lor în data de 9 noiembrie. Cu sfintele lor rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
