Ce sfinți se celebrează în a doua zi din 2025!

Pomenirea Sfântului Silvestru

În data de 2 a acestei luni, se celebrează pomenirea sfântului Silvestru, papă al Romei. Acest sfânt s-a născut în Roma antică și a fost educat în spiritul credinței creștine, primind învățături de la preotul Cvirin. Odată ajuns la maturitate, a demonstrat o profundă dragoste față de Dumnezeu și de semeni, oferind ajutor și protecție celor persecutați pentru credință. Datorită faptelor sale remarcabile și a vieții sale exemplare, a fost hirotonit episcop al Romei după moartea lui Miltiade, cu consimțământul tuturor. Activitatea sa a fost modelatoare, stabilind reguli benefice pentru Biserică și preoți, apărarea divinității Mântuitorului fiind o prioritate, demonstrând prin Scriptură că Iisus Hristos este atât Dumnezeu adevărat, cât și om adevărat, născut din Fecioară, așa cum au profețit prorocii. La o vârstă înaintată, episcopul Silvestru s-a mutat la cele veșnice în anul 335.

Pomenirea Sfântului Mucenic Taghen

În aceeași zi, se face pomenirea sfântului sfințit mucenic Taghen, care a fost episcop în cetatea Parium din Helespont. Refuzând să se alăture armatei, sub presiunea tribunului Zilichintie, a fost legat de patru stâlpi și bătut cu toiege. Din ordinul lui Liciniu, a fost înecat în mare, după ce a întors la Hristos câțiva marinari și soldați. Creștinii au recuperat trupul său din apă și l-au îngropat la poarta cetății. Moaștele lui au fost sursă de vindecări și minuni.

Pomenirea altor sfinți

De asemenea, în această zi, se pomenește și pe sfinții Teopempt și Teodota, mama sfinților fără de arginți, care au trecut la cele veșnice în pace. Totodată, se face pomenirea cuviosului Marcu cel surd, care s-a mutat la Domnul în pace.

Pomenirea Sfântului Mucenic Vasile

Se mai pomenește și pe sfântul mucenic Vasile din Ancira, care a suferit în timpul împăratului Iulian, între anii 361-363. Acesta a fost arestat și dus în fața dregătorului Tarnilie, unde a mărturisit cu îndrăzneală credința sa în Hristos. A fost legat și supus la torturi severe, fiind adus în Constantinopol, unde a fost bătut atât de tare încât i-au ieșit umerii din încheieturi. După ce a suferit mutilări și a fost străpuns cu fiare înroșite, a rămas neclintit în credință. Aruncat într-un cuptor încins, a fost păzit de Dumnezeu și, ulterior, a fost dus în Cezareea, unde a fost condamnat să lupte în arenă cu fiarele. Rugându-se, a fost atacat de o leoaică, și astfel și-a dat sufletul, primind cununa muceniciei. Moaștele sale au fost îngrijite de familie și prieteni, fiind înfășurate în giulgiu și îngropate într-un loc de cinste, unde a fost construită o biserică în cinstea sa.

Pomenirea altor sfinți martiri

În această zi, se pomenește și pe sfântul Serghie, care a fost tăiat cu sabia, precum și pe sfântul Teopist, care a fost omorât prin lovituri cu pietre. De asemenea, se face pomenirea cuviosului Cosma, arhiepiscopul Constantinopolului, cunoscut ca făcător de minuni, care a fost îngropat la Sfânta Mănăstire Hora.

În aceeași zi, se pomenește și noul mucenic Zorz (George sau Gheorghe) Ghiurghiul din Mitilina, care, mărturisind credința în Hristos, a fost sugrumat în anul 1770. Sf. George, cunoscut și sub numele de Zorz, provenea din Georgia.

Viața și Martiriul lui George, un Sclav Creștin

George, un bărbat care a fost vândut ca sclav în copilărie, a trăit o experiență dramatică sub stăpânirea unui musulman din insula greacă Mitilene. Acesta l-a obligat să se convertească la Islam, numindu-l Sali. După moartea stăpânului său, George a rămas pe insulă și a înființat un mic magazin. În anul 1770, când a împlinit 70 de ani, el s-a prezentat autorităților și a declarat că este creștin ortodox. Această afirmație a fost primită cu neîncredere de Kadi, care a considerat că bărbatul a pierdut rațiunea, știind foarte bine că o astfel de mărturisire ar fi putut duce la condamnarea la moarte.

În ziua următoare, George a fost supus unor interogatorii și a fost bătut. Deși a îndurat durerea în tăcere, el nu și-a abandonat credința. După ce a suportat numeroase torturi, a fost spânzurat pe 2 ianuarie 1770, primind cununa de biruință din partea Mântuitorului Hristos.

Pomenirea Sfântului Serafim de Sarov

În aceeași zi, se face pomenirea Sfântului Părinte Serafim din Sarov, un mare ascet al Bisericii Ruse, născut pe 19 iulie 1745. Părinții săi, Isidor și Agatia Moshnina, proveneau din Kursk. Tatăl lui, comerciant, a început construcția unei catedrale în Kursk, dar nu a apucat să o vadă finalizată înainte de a muri. Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei sale văduve, care l-a crescut în credință.

După decesul soțului său, Agatia a continuat lucrările la catedrală. Într-o zi, luându-l pe Prochorus cu ea pe șantier, acesta a căzut de pe o schelă de șapte etaje. Deși accidentul ar fi putut fi fatal, Dumnezeu a salvat viața băiatului. Mama, speriată, a alergat la el și l-a găsit nevătămat.

Prochorus, cu o memorie remarcabilă, a învățat rapid să citească și să scrie. Încă din copilărie, îi plăcea să participe la slujbele bisericești și să citească atât Biblia, cât și Viețile Sfinților. Îi plăcea în mod special să se roage și să studieze Evanghelia în momentele de solitudine.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit grav, iar viața lui părea în pericol. În vis, a avut o viziune cu Maica Domnului, care i-a promis că îl va vizita și îl va vindeca. La scurt timp, o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk a trecut prin curtea casei lor, iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana, moment după care acesta s-a vindecat miraculos.

De tânăr, Prochorus și-a dorit să își dedice viața lui Hristos și să intre într-o mănăstire. Mama sa l-a sprijinit în această alegere, binecuvântându-l și oferindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o toată viața. Prochorus a pornit pe jos, alături de alți pelerini din Kursk, spre Kiev, pentru a-i venera pe Sfinții Peșterilor.

În călătoria sa, Prochorus a avut ocazia să-l viziteze pe Părintele Dositeu, care i-a oferit binecuvântarea de a se retrage la mănăstirea din pustia Sarovului pentru a-și câștiga mântuirea. După ce a luat rămas bun de la mama sa și de la familie, Prochorus a ajuns la Sarov pe 20 noiembrie 1778, unde era stareț Părintele.

Viața și Viziuni ale Sfântului Serafim de Sarov

Pahomie a primit un tânăr călugăr, Prochorus, pe care l-a încredințat Părintelui Iosif. Acesta din urmă l-a supus la diverse ascultări în mănăstire, unde Prochorus avea sarcini precum slujirea în chilia părintelui, prepararea pâinii și prescurii, precum și activități în tâmplărie. Tânărul îndeplinea aceste îndatoriri cu multă râvnă, ca și cum l-ar fi slujit pe Domnul Însuși. Prin munca sa constantă, el se ferea de acedie, pe care o considera, așa cum avea să menționeze ulterior, „cea mai gravă ispită a călugărilor novice”. Această stare de neliniște sufletească se putea vindeca prin rugăciune, evitarea discuțiilor plictisitoare, muncă asiduă, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și răbdare, deoarece acedia era alimentată de micimea sufletului, neglijență și vorbe fără sens.

Cu binecuvântarea egumenului Pahomie, Prochorus se abținea de la mâncare în zilele de miercuri și vineri, retrăgându-se în pădure pentru a practica Rugăciunea lui Iisus. După doi ani de novicie, Prochorus a suferit de hidropizie, iar corpul său a început să se umfle, provocându-i o suferință intensă. Părintele Iosif și ceilalți călugări îl îngrijeau cu multă dragoste. Această boală l-a afectat timp de aproximativ trei ani, perioadă în care nu a exprimat niciodată nemulțumire. În grijă pentru sănătatea sa, părinții au dorit să cheme un medic, dar Prochorus a refuzat, afirmând: „Sfinte părinte, eu m-am încredințat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului și al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei lui Maici.” El a solicitat, de asemenea, să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ceilalți părinți se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune, în care Maica Domnului și Apostolii Petru și Ioan i-au apărut. Arătându-l cu degetul, Maica Domnului i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noștri”, după care l-a atins cu toiagul, iar imediat lichidul acumulat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. La finalizarea moliftei, frații l-au găsit pe Prochorus complet vindecat, având o singură cicatrice ca semn al acestui miracol. Ulterior, în locul apariției Maicii Domnului, a fost construită o infirmerie, iar una dintre capele a fost dedicată sfinților Zosima și Savatie din Solovki (17 aprilie).

După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, un nume ce reflecta dragostea sa profundă pentru Domnul și dorința sa arzătoare de a-L sluji. După un an, Serafim a fost hirotonit ierodiacon. Cu un spirit plin de zel, el slujea zilnic în biserică, rugându-se constant și după terminarea slujbelor. Domnul i-a îngăduit să aibă viziuni în timpul slujbelor, adesea văzând îngeri slujind alături de preoți.

În timpul Sfintei Liturghii din Marea și Sfânta Joi, oficiată de egumenul Pahomie și părintele Iosif, Sf. Serafim a avut o nouă viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim a pronunțat cuvintele: „O, Doamne, mântuiește pe cei ce se tem de tine și auzi-ne”, ridicând patrafirul cu devoțiune.

Viziunea Sfântului Serafim

Într-o zi, Sfântul Serafim a fost orbit de o lumină strălucitoare și, ridicând privirea, L-a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cerești. Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toți cei care se rugau și a pătruns în icoana sa din dreapta ușilor altarului. Această viziune miraculoasă l-a răpit pe Sfântul Serafim, care, copleșit de harul divin, nu a mai putut rosti niciun cuvânt și a rămas nemișcat timp de trei ore, cu fața luminată de splendoarea divină.

Eforturile duhovnicești ale Sfântului

După această experiență, el a devenit și mai dedicat vieții spirituale. În timpul zilei, se dedica muncilor din mănăstire, iar noaptea se retrăgea în chilia sa din pădure pentru rugăciune. În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot, săvârșind Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie zilnic. După moartea părintelui egumen Pahomie, a primit binecuvântarea noului stareț, părintele Isaia, să se retragă într-un loc izolat din pădure, la aproximativ 5 km de mănăstire, pe care l-a numit „Muntele Athos”, dedicându-se astfel rugăciunii solitare.

Viața de pustnic

Pustnicul Serafim își petrecea timpul în nevoințe ascetice, având o pravila de rugăciune inspirată de Sf. Pahomie. Întreaga săptămână, el citea Noul Testament, purtând mereu cu sine Sfânta Evanghelie. De asemenea, studia scrierile Sfinților Părinți și participa la Sfintele Slujbe. În timp ce lucra în pădure, cânta din imnurile bisericești pe care le învățase pe de rost. În jurul chiliei, și-a amenajat o grădină și un stup de albine, iar postul său era extrem de sever, hrănindu-se o singură dată pe zi, cu excepția zilelor de miercuri și vineri, când nu mânca deloc. În prima Duminică a postului mare, el nu consuma nimic până sâmbăta, când primea Sfintele Taine.

Rugăciunea și singurătatea

Adesea, Sfântul Serafim era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii, încât rămânea nemișcat, fără să perceapă ce se întâmplă în jurul său. În vizitele rare ale schimonahului Marcu cel Tăcut și ale arhidiaconului Alexandru, care locuiau în pustie, îl găseau adesea în contemplație, retrăgându-se în liniște pentru a nu-l deranja. În zilele călduroase de vară, el culegea mușchi dintr-o mlaștină pentru a fertiliza grădina, suportând cu răbdare înțepăturile țânțarilor, spunându-și: „Patimile sunt omorâte prin suferință și durere”.

Refuzul vizitatorilor

Singurătatea sa era adesea întreruptă de călugări și mireni care veneau la el pentru un sfat sau o binecuvântare. Cu binecuvântarea egumenului, el a decis să interzică femeilor să-l viziteze. După ce a primit un semn divin că dorința sa a fost ascultată, a refuzat să mai primească vizitatori. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari căzute din brazii învecinați, blocând astfel orice acces, lăsând doar păsările să mai vină în apropiere.

Viața Sfântului Serafim și Interacțiunea cu Animalele Sălbatice

Sfântul Serafim a dus o viață deosebită, având o relație strânsă cu animalele sălbatice, trăind astfel o experiență similară cu cea a lui Adam în Paradis. Noaptea, animalele veneau să-l întâlnească, așteptând ca el să termine rugăciunile înainte de a le oferi pâine din mâna sa, hrănind astfel urși, râși, vulpi, iepuri și chiar lupi. Un urs, care era prietenul său de încredere, îl ajuta la diverse treburi.

Nevoințele și Ruga Sfântului

Pentru a combate vicleșugurile vrăjmașului, Sf. Serafim a intensificat nevoințele sale, imitându-l pe Sf. Simeon Stâlpnicul. În fiecare noapte, se urca pe o stâncă, fie mare, fie mică, și se ruga cu mâinile ridicate, rostind: „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Această practică a durat timp de 1000 de zile și nopți.

Încercările și Răbdarea în Fața Răului

Într-o zi, în timp ce lucra în grădină, Sf. Serafim a fost atacat de trei hoți care căutau bani sau obiecte de valoare. Deși avea un topor în mână, el nu a reacționat, amintindu-și de cuvintele Domnului: „Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri”. Sfântul le-a permis hoților să facă ce vor, iar aceștia l-au bătut atât de rău încât l-au lăsat aproape mort. Au dorit să-l arunce în râu, dar, după ce au căutat în chiliile sale și n-au găsit nimic de valoare, au plecat.

Vindecarea prin Intervenția Divină

După incident, călugărul și-a recăpătat cunoștința și s-a târât până în chiliile sale, rămânând acolo toată noaptea. Dimineața, cu mare dificultate, a încercat să ajungă la mănăstire, iar frații, văzându-l plin de răni, s-au înspăimântat. A suferit timp de opt zile din cauza rănilor, iar medicii care l-au examinat au fost uimiți că a supraviețuit unei bătăi atât de severe. Vindecarea sa a venit printr-o intervenție divină, când Împărăteasa Cerului, împreună cu Apostolii Petru și Ioan, i s-au arătat, iar atingerea Preasfintei Fecioare a adus alinare. Totuși, el a rămas cu spatele îndoit și nu a putut umbla decât cu ajutorul unui băț pentru tot restul vieții.

Retragerea în Singurătate și Pacea Interioară

După ce a petrecut cinci luni la mănăstire, Sf. Serafim s-a întors în pădure. El a iertat pe cei care l-au rănit și s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiți. În anul 1807, starețul Isaia a adormit întru Domnul, iar Sf. Serafim a fost invitat să-i ia locul, dar a refuzat. A trăit în singurătate timp de trei ani, fiind complet rupt de lume, cu excepția unui călugăr care îi aducea provizii o dată pe săptămână. Când întâlnea pe cineva în pădure, el se arunca cu fața la pământ până când persoana trecea.

Învățăturile lui Sf. Serafim

Sf. Serafim a dobândit o profundă pace sufletească și bucurie în Duhul Sfânt, afirmând: „Dobândește spiritul păcii și mii de suflete se vor salva în jurul tău.” Noul stareț al mănăstirii, Părintele Nifon, împreună cu frații călugări, l-au rugat pe Sf. Serafim să revină pentru a oficia Sfintele Slujbe de duminică, așa cum făcea odinioară.

Întoarcerea Sfântului Serafim la Viața Monahală

În primăvara anului 1810, Sfântul Serafim s-a întors la mănăstire după o perioadă de 15 ani de viață în pustnicie. A ales să se retragă în chilia sa, unde își dedica timpul rugăciunii și lecturii, continuând să trăiască în tăcere. I-a fost permis să servească masa și să se împărtășească în spațiul său sacru. Acolo, el a atins înălțimi spirituale remarcabile, dobândind prin mila Domnului darurile divine ale înaintevederii și facerii de minuni.

Deschiderea Către Comunitate

După cinci ani de izolare, Sfântul Serafim a decis să își deschidă ușa chiliei pentru alți călugări, continuând totuși să exerseze tăcerea și să îi învețe pe ceilalți prin exemplul său. La data de 25 noiembrie 1825, a avut o viziune în care Maica Domnului și doi ierarhi, Ieromartirul Clement al Romei și Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au sugerat să renunțe la izolare și să se dedice ajutorului altora. Astfel, el a obținut binecuvântarea egumenului pentru a-și împărți timpul între viața din pădure și cea monahală.

În loc să se întoarcă la vechea sa chilie, Sfântul s-a stabilit într-un loc mai apropiat de mănăstire, unde ușile erau deschise atât pentru pelerini, cât și pentru călugări. Părintele Serafim, având o capacitate deosebită de a vedea în inimile oamenilor, îi ajuta pe cei care veneau la el, vindecându-le neputințele trupești și sufletești prin rugăciune și cuvinte pline de har.

Dragostea și Îndrumarea Sfântului

Cu o dragoste nemărginită și blândețe, el întâmpina pe toți cu salutul: „Bucurați-vă, Hristos a înviat!” Iubea în mod special copiii, iar una dintre fetițe a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca și noi!” Deseori, părintele era văzut purtând un sac cu pietre, iar când era întrebat de ce face acest lucru, el răspundea cu smerenie: „Îl încerc și eu așa cum mă încearcă El pe mine”.

Îngrijirea Orfanilor

În ultimele sale zile pe pământ, Sfântul Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. În calitate de arhidiacon, l-a însoțit pe părintele Pahomie la comunitatea din Diveyevo, unde a întâlnit-o pe stareța mănăstirii, Maica Alexandra. Părintele Pahomie i-a dat binecuvântarea de a avea grijă de orfanii mănăstirii, devenind un adevărat tată pentru surorile acestora, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială.

Sfântul Serafim a contribuit semnificativ la îmbunătățirea vieții monastice a maicilor de la Diveevo, afirmând că el personal nu le dădea sfaturi, ci Maica Domnului le ajuta să depășească dificultățile. Discipolii și prietenii săi spirituali îl sprijineau în asigurarea hranei viețuitorilor mănăstirii. Michael V. Manturov, vindecat de o boală gravă de către călugăr, a devenit un important binefăcător, angajându-se în sărăcie voluntară, așa cum l-a sfătuit Sfântul. De asemenea, Elena Vasilievna Manturova, o soră a mănăstirii, a acceptat să își sacrifice viața pentru fratele ei, din supunere față de sfânt, recunoscând importanța prezenței sale în lumea pământească. Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost, de asemenea, vindecat prin intervenția călugărului Serafim.

Descoperirea Conversației Sfântului Serafim de Sarov

În anul 1903, cu puțin timp înainte de sărbătoarea Sfântului Serafim, a fost descoperită și tipărită faimoasa „Conversație a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov”. Această lucrare a fost transcrisă de Motovilov după o discuție avută în noiembrie 1831 și a fost găsită ascunsă într-un pod, îngropată sub o mulțime de hârtii, unde a rămas timp de aproape 70 de ani. Manuscrisul a fost descoperit de S. A. Nilus, care căuta detalii despre viața Sfântului Serafim. Această conversație este considerată o comoară a literaturii ortodoxe, rezultată din dorința lui Nicolae Motovilov de a înțelege scopul existenței creștine.

Învățăturile Sfântului Serafim

În cadrul discuției, Sf. Serafim i-a explicat lui Motovilov că scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt, subliniind beneficiile rugăciunii și ale vieții în Duhul Sfânt. Motovilov a întrebat cum putem ști dacă am obținut Duhul Sfânt, iar Sf. Serafim a oferit detalii despre modul în care oamenii pot ajunge să-L aibă pe Duhul Sfânt și cum putem recunoaște prezența lui Dumnezeu în noi. Cu toate acestea, Motovilov căuta mai mult. Atunci, părintele l-a luat de umeri și i-a spus: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă privești?”

Motovilov a răspuns că nu poate să-l privească, deoarece ochii lui strălucesc asemenea fulgerului, iar fața lui este mai luminoasă decât soarele. Sf. Serafim i-a spus să nu se teamă, afirmând că și el este la fel de strălucitor ca el, ceea ce indică faptul că și Motovilov se află în lumina Duhului Dumnezeiesc. Sfântul l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experiențe pe tot parcursul vieții sale, spunând că aceasta nu a fost făcută doar pentru el, ci pentru întreaga lume.

Viziuni și ultimele zile ale Sfântului Serafim

Toată lumea îl cunoștea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet și făcător de minuni. Cu un an și zece luni înainte de moartea sa, de sărbătoarea Bunei Vestiri, sfântului i-a fost îngăduită o nouă viziune a Maicii Domnului, împreună cu doi apostoli și alte douăsprezece fecioare mucenițe, printre care se numără Sf. Varvara și Ecaterina. Maica Domnului a discutat îndelung cu călugărul, încredințându-i în grijă surorile de la mănăstirea Diveyevo, și în final i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.”

Maica Eufrosina de la mănăstire a fost martoră la această apariție, deoarece părintele a invitat-o să fie prezentă. În ultimul an de viață, unul dintre cei pe care i-a vindecat a fost martor al unei viziuni în care Sf. Serafim plutea deasupra pământului în timp ce se ruga, lucru pe care sfântul i-a interzis să-l dezvăluie până după moartea sa.

Pregătirile pentru înmormântare

Pe măsură ce sănătatea sa se deteriora, Sf. Serafim vorbea tot mai des despre apropiata sa „plecare”. Era adesea văzut stând lângă sicriul pe care și l-a pregătit singur, plasat în anticamera chiliei sale. Sfântul și-a marcat personal locul de înmormântare, dorind să fie îngropat lângă altarul catedralei Adormirii. La data de 1 ianuarie 1833, Părintele Serafim a mers la biserica Sfinților Zosima și Savatie.

Ultimul Rămas Bun al Părintelui Serafim

Părintele Serafim a participat pentru ultima dată la Sfânta Liturghie, unde s-a împărtășit cu Sfintele Taine. După slujbă, a binecuvântat pe frați și le-a adresat un mesaj de despedire, spunând: „Salvați-vă sufletele. Să nu deznădăjduiți, să rămâneți în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi.”

Pe 2 ianuarie, Părintele Pavel, ajutorul sfântului, s-a trezit devreme, la ora șase, pentru a participa la utrenie. În acel moment, a simțit un miros de fum provenind din chilia sfântului. Părintele Serafim obișnuia să lase lumânări aprinse, iar Părintele Pavel s-a temut că ar putea izbucni un incendiu.

„În timpul vieții mele nu va fi nici un foc”, a spus el odată, „dar când voi muri, veți ști, pentru că un foc se va aprinde”. Când au deschis ușa, au descoperit cărți și alte obiecte fumegând, iar sfântul era în genunchi, în fața icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucișate pe piept. Sufletul său curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii și a fost dus în fața Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost întreaga sa viață.

În plus, Sf. Serafim a promis că va mijloci în fața Bunului Dumnezeu pentru cei care își vor aminti de părinții săi, Isidor și Agatia. Moaștele Sfântului Serafim se află la Diveevo, în timp ce Sarovul este situat astăzi într-o zonă cu acces interzis din cauza unor instalații militare. Diveevo se află la răsărit de Moscova.

Cu sfintele lor rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.