Ce reprezintă procura?
În conformitate cu articolul 2012, alineatul 2 din Codul Civil, „Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numește procură.”
Procura constituie materializarea unui contract de mandat prin care o persoană, denumită mandant, desemnează o altă persoană, numită mandatar, căreia îi transferă dreptul de a efectua acte juridice în numele său.
Fiind un document legal, procura trebuie întocmită în scris, fie în formă autentică, fie sub semnătură privată, având un conținut clar și precis în ceea ce privește scopul. Deoarece este un act juridic unilateral, semnat exclusiv de cel care împuternicește, prezența mandatarului la notariat nu este necesară atunci când procura este redactată în formă autentică.
Mandatarul trebuie să fie o persoană cu capacitate juridică deplină, adică să aibă capacitatea de exercițiu completă.
Tipuri de procură
Procura poate fi clasificată în două categorii: (1) generală, care oferă o autoritate extinsă mandatarului, și (2) specială, care limitează explicit conținutul procurii.
Procura generală permite mandatarului să acționeze în numele mandantului, însă nu se poate utiliza pentru acte personale, care sunt de competența exclusivă a persoanei în cauză. Prin mandatul general, mandatarul este autorizat să efectueze doar acte de conservare și administrare.
Procura specială conferă mandatarului dreptul de a încheia doar anumite acte specifice, respectând condiții stabilite în prealabil. Aceasta se acordă pentru o operațiune juridică specifică sau pentru un set anume de operațiuni juridice, care trebuie clar definite în document.
Documentele necesare pentru obținerea procurii
Pentru a întocmi o procură sunt necesare următoarele acte:
- actul de identitate al mandantului, în original;
- copie după actul de identitate al mandatarului sau informațiile acestuia de identificare;
- alte documente solicitate de notar, în funcție de natura procurii;
Procura rămâne valabilă atâta timp cât părțile au convenit, iar în lipsa unui termen stabilit, aceasta încetează de drept după trei ani de la data încheierii, conform prevederilor articolului 2015 din Codul Civil.
Ce înseamnă împuternicire?
Împuternicirea, similară cu procura, reprezintă un act juridic prin care o persoană transmite unei alte persoane dreptul de a acționa în numele său, însă cu restricții legate de contextul sau domeniul de activitate. Împuternicirea poate fi utilizată și în contexte non-juridice și poate necesita sau nu formalități precum forma scrisă sau autentificarea, în funcție de natura atribuțiilor transmise.
Valabilitatea împuternicirii este condiționată de acordul părților sau de finalizarea sarcinilor asumate de mandatar. Acesta poate fi împuternicit exclusiv pentru un anumit act.
Mandantul are dreptul de a revoca oricând împuternicirea, cu condiția să nu încalce drepturile terților. După expirarea împuternicirii, aceasta își pierde automat valabilitatea, iar decesul mandantului sau pierderea capacității de către una dintre părți constituie alte modalități de încetare a acesteia.
Documentele necesare pentru împuternicire
Pentru a întocmi o împuternicire sunt necesare următoarele acte:
- actul de identitate al mandantului, în original;
- copie după actul de identitate al mandatarului sau informațiile acestuia de identificare;
Diferențele dintre procură și împuternicire
Deși ambele acte juridice permit delegarea de autoritate, ele diferă prin domeniul de aplicare și formalitățile necesare. Procura este un act mai formal, reglementat prin lege, în timp ce împuternicirea poate fi mai flexibilă, adaptându-se la nevoile părților implicate.
Diferențele dintre contractele de mandat și împuternicire
Contractele de mandat și împuternicire se referă la transferul unui drept de la o persoană la alta, permițând realizarea unor operațiuni juridice în numele celeilalte părți. Totuși, există diferențe semnificative între cele două concepte.
În cazul împuternicirii, atribuțiile mandatarului sunt mai bine definite și limitate, iar acesta acționează strict în baza dreptului delegat de mandant. Mandatarul nu are libertatea de a extinde acest drept în alte domenii, fiind constrâns să se conformeze limitelor stabilite de actul de împuternicire. Contrar acestuia, procura conferă mandatarului o gamă mai largă de opțiuni, implicând o delegare mai cuprinzătoare a puterilor prin intermediul actului de mandat.
O altă distincție importantă între procură și împuternicire este legată de formalitatea actelor. De obicei, actul încheiat la notar este denumit procură. Aceasta este considerată o concretizare a împuternicirii, având un caracter mai formal, deoarece este autentificată de un notar. Pe de altă parte, împuternicirea nu necesită întotdeauna formalități, putând fi exprimată și verbal, ceea ce îi conferă o flexibilitate mai mare.
În plus, relevanța acestor acte în cadrul unui proces juridic este diferită. Procura are o forță juridică recunoscută în instanțe, în timp ce împuternicirea poate avea o putere juridică limitată, în special dacă se prezintă în formă verbală, care este mai greu de probat.
